„Fie. Dar crede-mă pe mine, care în palatele imperiale am asistat la multe crime. Chiar dacă împăraţii noştri s-au desfătat întotdeauna să le arate vizitatorilor străini mecanisme şi automate miraculoase, n-am văzut niciodată vreunul folosind aceste maşinării ca să ucidă. Ascultă, îţi vei fi amintind că, atunci când mi-ai pomenit pentru prima dată de Ardzrouni, ţi-am spus că l-am cunoscut la Constantinopole şi că unul dintre prietenii mei de la Selimbria fusese o dată sau de mai multe ori în castelul lui. Există un bărbat, anume Pafnutie, care ştie multe despre drăcoveniile lui Ardzrouni, pentru că şi el însuşi a construit unele asemănătoare pentru palatele imperiale. Iar drăcoveniilor acestora le cunoaşte bine limitele, pentru că o dată, pe timpul lui Andronic, făgăduise împăratului un automat care se învârtea în jurul lui însuşi şi flutura un stindard atunci când împăratul bătea din palme. L-a făcut, Andronic 1-a arătat unor soli străini în timpul unui prânz de gală, a bătut din palme, automatul nu s-a mişcat, iar lui Pafnutie i-au fost scoşi ochii. O să întreb dacă vrea să vină aici să ne facă o vizită. În fond, aici în exil la Selimbria, ne plictisim.”

Pafnutie veni însoţit de un băiat. Cu tot nenorocul lui şi în ciuda vârstei, era un om treaz la minte şi ascuţit. Stătu de vorbă cu Nicetas pe care nu-l mai întâlnise de mult, apoi întrebă cu ce putea să-i fie de folos lui Baudolino.

Baudolino îi spuse povestea, în linii mari la început, apoi mai cu de-amănuntul, de la târgul din Gallipoli până la moartea lui Frederic. Nu putea să nu pomenească de Ardzrouni, dar ţinu ascunsă identitatea părintelui său adoptiv, spunând că era un conte flamand, foarte drag lui. Nu pomeni nici măcar de Gradal, dar vorbi numai de o cupă bătută cu pietre preţioase, la care ucisul ţinea foarte mult şi care putea stârni lăcomia multora. Pe când Baudolino povestea, Pafnutie îl întrerupea din când în când. „Eşti frânc, nu-i aşa?”, îl întreba şi lămurea că felul acela de a pronunţa cuvintele greceşti era tipic celor care locuiau în Provenţa. Sau „De ce-ţi atingi tot timpul cicatricea de pe obraz când vorbeşti?” Iar lui Baudolino, care credea acum că nu-i orb decât cu numele, îi explica faptul că pe alocuri vocea lui îşi pierdea din tărie, ca şi cum îşi trecea mâna prin dreptul gurii. Dacă şi-ar fi atins, aşa cum li se-ntâmplă multora, barba, nu şi-ar fi acoperit gura. Prin urmare, îşi atingea obrazul, iar dacă cineva îşi pipăie obrazul e pentru că-l dor dinţii ori are un neg sau o cicatrice. Iar fiindcă Baudolino era om de arme, i se păruse că presupunerea unei cicatrici era cea mai cu socoteală.

Baudolino sfârşi de povestit totul, iar Pafnutie zise: „Tu ai vrea să ştii acum ce s-a petrecut cu adevărat în odaia aceea închisă cu împăratul Frederic.”

„De unde ştii că vorbeam de Frederic?”

„Hei, lasă, toţi ştiu că împăratul s-a înecat în Kalikadnos, la câţiva paşi de castelul lui Ardzrouni, mai ales că acesta după întâmplare a dispărut, pentru că principele său, Leon, voia să-i taie capul, considerându-l răspunzător că nu-l păzise cum trebuie pe oaspetele acela ilustru. M-a uimit întotdeauna că împăratul acela al tău, aşa de obişnuit să înoate în râuri, cum îi mersese vestea, s-a lăsat târât de curentul unui râuşor cum este Kalikadnos, iar acum tu îmi lămureşti multe lucruri. Iată, prin urmare, să căutăm să vedem limpede.” Şi o spunea fără ironie, de parcă tocmai sta şi privea o scenă ce se desfăşura sub ochii săi stinşi.

„Întâi de toate, să dăm la o parte bănuiala că Frederic a murit din cauza maşinii care face vid. Cunosc maşinăria aceea, mai întâi de toate că ea lucra asupra unei odăiţe fără ferestre de la catul de mai sus, şi sigur că nu asupra camerei împăratului, unde era un coş al căminului şi cine ştie câte alte deschizături prin care aerul putea să intre cum voia. În al doilea rând, maşinăria însăşi nu putea să meargă. Eu am încercat-o. Tubul dinăuntru nu umplea cum trebuie tubul de pe dinafară şi pe-acolo aerul intra de peste tot. Mecanici mai îndemânatici decât Ardzrouni au încercat, cu veacuri şi veacuri mai înainte, experimente de soiul ăsta, fără folos. Un lucru era să construieşti cutare sferă care se-nvârtea sau uşa care se deschidea datorită căldurii, sunt lucruri pe care le cunoaştem din vremurile lui Ctesibiu sau ale lui Heron. Dar vidul, dragă prietene, nicidecum nu se poate. Ardzrouni era încrezut, îi plăcea să-şi uluiască oaspeţii, şi-atâta tot. Să vedem acum oglinzile. Că marele Arhimede a dat foc cu adevărat corăbiilor romane, aşa spune legenda, dar nu ştim dacă-i adevărat. Am atins şi eu oglinzile lui Ardzrouni: erau prea mici şi şlefuite destul de grosolan. Chiar admiţând c-ar fi fost perfecte, o oglindă trimite razele soarelui de o tărie anume la mijlocul zilei, nu dimineaţa, când razele soarelui sunt slabe. Mai adaugă că razele trebuiau să treacă printr-o fereastră cu geamuri colorate şi vezi că prietenul acela al tău, chiar dacă ar fi aţintit una dintre oglinzi către camera împăratului, n-ar fi obţinut nimic. Eşti convins?”

„Să vedem şi restul.”

„Otrăvuri şi contraotrăvuri... Voi, latinii, sunteţi cu adevărat nişte copii. Dar cum puteţi să vă-nchipuiţi că la târgul din Gallipoli s-ar vinde esenţe aşa de tari de care până şi un basileu abia poate să facă rost numai de la alchimişti de încredere şi plătindu-le cu aur? Tot ce se vinde pe-acolo e prefăcut, serveşte doar pentru barbari care sosesc de la Iconium ori din pădurea bulgară. În cele două sticluţe pe care vi le-au arătat era apă chioară şi că Frederic ar fi băut lichidul care provenea din sticluţa iudeului aceluia al tău sau din a prietenului tău pe care-l numeşti Poetul ar fi fost totuna. Şi la