greşit. Ascultă un pic ce mi-a venit în minte. După ce a murit bietul tău tătic Galiaudo, Dumnezeu să-l ierte! ţi-aduci poate aminte că toţi din Alexandria se-apucaseră să spună că ălui care salvează un oraş i se face o statuie. Pe urmă, ştii cum devin lucrurile astea: vorbeşti, vorbeşti, şi nu făptui nimic. Eu totuşi găsisem, ducându-mă încoa' şi-ncolo să vând grâu, într-o bisericuţă care sta să se dărâme de pe lângă Villa del Foro, o statuie foarte frumoasă, care cine ştie de pe unde venea. Închipuie-ţi un bătrânel încovoiat, care ţine cu mâinile deasupra capului un fel de piatră de râşniţă sau o piatră de construcţie, poate o roată mare de caş, ştiu şi eu, şi parcă se face-n două pentru că nu izbuteşte s-o ţină-n sus. Mi-am spus că o figură ca aia poate voia să spună ceva, chiar dacă nu prea ştiu ce voia să spună, dar ştii cum e, tu faci o figură şi pe urmă ce vrea ea să spună o născocesc alţii, aşa că iese mereu bine. Ia te uită ce nimereală, mi-am zis eu atunci, asta ar putea să fie statuia lui Gagliaudo, îi faci loc deasupra uşii sau pe laturile catedralei, ca o coloană mică la care piatra aceea de pe cap ţine loc de capitel, şi-i leit el care duce greutatea întregului asediu. Am dus-o acasă şi-am pus-o în fânărie la mine. Când le vorbeam altora de ea, toţi ziceau că-i chiar o idee frumoasă. Pe urmă a fost treaba aia că, dacă erai bun creştin, plecai la Ierusalim şi m-am băgat şi eu, că părea nu ştiu ce lucru mare. Dar s-a dus totul pe copcă. Acum mă-ntorc acasă şi-o să vezi după atâta timp ce primire de pomină au să-mi facă ăi dintr-ai noştri care mai sunt încă pe lumea asta, iar pentru ăi mai tineri o să fiu ăl care l-a urmat pe împărat la Ierusalim şi care, de povestit seara în jurul focului, o să aibă mai multe decât vrăjeşte Virgiliu, şi-nainte să mor poa' să mă facă şi consul. Eu mă-ntorc acasă şi fără să spun nimic la nimeni mă duc în fânar, găsesc statuia şi fac eu cumva o gaură în piatra aia pe care o ţine pe cap şi bag Gradalul acolo. Pe urmă o acopăr cu mortar, pun pe deasupra bucăţelele de piatră, aşa ca sa nu se vadă nici o crăpăturică şi duc statuia în catedrală. O punem acolo zidind-o cum trebuie şi stă aşa per omnia saecula saeculorum, de n-o mai dă nimeni jos şi nici nu poate nimeni să se suie să vadă ce poartă taică-tu pe cap. Noi suntem un oraş tânăr şi n-avem aşa mulţi gărgăuni la cap, dar binecuvântarea cerului nu face rău nimănui. Eu o să mor, or să moară şi fiii mei, iar Gradalul o să fie tot acolo, să ocrotească oraşul, fără să ştie nimeni, ajunge să ştie numai Domnul Dumnezeu. Ce zici de asta?”

 

„Domnule Nicetas, aia era soarta potrivită pentru căuş, asta şi pentru că eu, chiar dacă ani de zile mă prefăcusem că uitasem, eram singurul care ştiam de unde venea cu adevărat. După cele ce făcusem eu acum, nu mai ştiam nici eu de ce m-am născut pe lume, dat fiind că nu făcusem niciodată ceva ca lumea. Cu Gradalul ăla în mână aş fi făcut alte nebunii. Avea dreptate bunul Boidi. Mi-ar fi plăcut să mă-ntorc împreună cu el, dar ce era să fac eu la Alexandria, cu atâtea amintiri despre Colandrina, s-o visez pe Ypatia în fiecare noapte? I-am mulţumit lui Boidi pentru ideea aceea bună, am învelit la loc Gradalul în cârpa în care-l purtasem, dar fără racla lui. Atunci când eşti nevoit să călătoreşti şi poate să-ntâlneşti şi tâlhari, i-am spus, o răcliţă care pare de aur ţi-o şterpelesc numaidecât, pe când de un căuş oarecare nici măcar nu se-ating. Du-te cu Dumnezeu, Boidi, să te-ajute el în fapta ta. Lasă-mă aici, căci am nevoie să stau singur. Aşa că a plecat şi el. Eu m-am uitat în juru-mi şi mi-am amintit de Zosima. Nu mai era acolo. Când o fi fugit, nu ştiu, o fi auzit că cineva voia să omoare pe altcineva şi de-acum viaţa l-o fi învăţat cum să se ferească de încurcături. Pe pipăite, el care cunoştea pe de rost locurile acelea, îşi luase tălpăşiţa, în timp ce noi aveam alte griji pe cap. Ne făcuse tot felul de rele, dar fusese pedepsit. Să continue s-o facă pe milogul pe străzi şi Domnul să aibă milă de el. Aşa că, domnule Nicetas, am străbătut din nou coridorul meu cu morţi, trecând peste cadavrul Poetului, şi am urcat înapoi la lumina incendiului de la Hipodrom. Ce mi s-a întâmplat îndată după aceea tu ştii, şi chiar atunci, imediat, te-am întâlnit pe tine.”

 

 

 

39

Baudolino schimnic

 

Nicetas tăcea. Şi tăcea şi Baudolino, stând cu mâinile desfăcute în poală, de parcă ar fi zis: „Asta-i tot.”

„E ceva în povestea ta”, zise mai pe urmă Nicetas, „care nu mă convinge. Poetul formulase nişte învinuiri ciudate în privinţa tovarăşilor tăi, ca şi cum fiecare dintre ei l-ar fi ucis pe Frederic, şi asta nu era adevărat. Tu ai crezut că refaci cele ce se întâmplaseră în noaptea aceea, dar, dacă mi-ai povestit totul, Poetul n-a spus niciodată că lucrurile se petrecuseră chiar aşa.”

„A încercat să mă ucidă!”

„Înnebunise, asta e clar; voia Gradalul cu orice preţ şi, ca să-l aibă, se convinsese că cel care-l avea era vinovat. Despre tine n-a putut crede altceva decât că, avându-l, i-l ţinuseşi ascuns, şi asta-i era de ajuns ca să treacă peste cadavrul tău, numai să-ţi ia cupa aceea. Dar n-a zis niciodată că asasinul lui Frederic era el.”

„Şi atunci cine a fost?”

„Aţi dus-o aşa timp de cincisprezece ani crezând că Frederic murise dintr-o pură întâmplare...”

„Ne