de pe partea opusă alte două mumii, împingându-i-le direct în faţă. Ia-mi moartea asta din jurul meu, striga Poetul, în timp ce fâşii de piele uscată îi zburau pe lângă cap. Nu puteam să continui jocul acela la nesfârşit, aş fi nimerit dincolo de cercul luminos şi aş fi căzut iar pe întuneric. Mi-am strâns în pumn pumnalele arabe şi am ţinut tăişurile drepte dinaintea mea, ca pe un rostru. Poetul mi s-a avântat împotrivă cu spada înălţată, ţinând-o cu amândouă mâinile, ca să-mi despice capul în două, dar s-a împiedicat de cel de-al doilea schelet pe care l-a făcut să se rostogolească exact dinaintea lui, s-a repezit la mine, eu am căzut pe jos, sprijinindu-mă în coate, el a căzut peste mine, în timp ce spada îi scăpa din mână... I-am văzut faţa deasupra feţei mele, cu ochii lui injectaţi de sânge înfipţi în ochii mei, simţeam mirosul furiei lui, putoarea unei fiare în timp ce-şi adulmecă prada, i-am simţit mâinile în timp ce-mi strângeau gâtul, i-am auzit scrâşnetul dinţilor... Am răspuns din instinct, mi-am ridicat coatele şi i-am repezit două lovituri de pumnal, dintr-o parte şi din cealaltă, drept în vintre. Am auzit zgomotul unei cârpe ce se rupe, am avut impresia că în mijlocul viscerelor lui cele două tăişuri ale mele se întâlneau. Apoi l-am văzut înălbindu-se şi un şuvoi de sânge i-a ieşit pe gură. Fruntea lui a atins-o pe a mea, sângele lui a curs pe gura mea. Nu-mi amintesc cum m-am sustras din îmbrăţişarea aceea, i-am lăsat pumnalele în vintre şi am scuturat de pe mine greutatea aceea. El mi-a lunecat alături, cu ochii mari deschişi care aţinteau luna, sus, şi a murit.”

„Primul om pe care l-ai ucis în viaţa ta.”

„Şi să vrea Dumnezeu să fie ultimul. A fost prietenul tinereţii mele, tovarăşul din o mie de aventuri, timp de peste patruzeci de ani. Voiam să plâng, apoi îmi aminteam ce făcuse şi aş fi vrut să-l mai ucid o dată. M-am ridicat în picioare, cu greu, pentru că am început să ucid când de-acum nu mai am iuţeala anilor mei cei mai buni. M-am clătinat până la capătul coridorului, gâfâind, am intrat înapoi în criptă, i-am văzut pe ceilalţi trei, albi şi tremurând, m-am simţit întărit de demnitatea mea de ministerial şi de fiu adoptiv al lui Frederic. Nu trebuia să arăt nici o slăbiciune. Drept, întorcând spatele iconostasului, de parcă eram un arhanghel între arhangheli, am spus: dreptatea s-a făcut, i-am dat moartea asasinului sacrului şi romanului împărat.”

 

Baudolino se duse să-şi ia relicvarul său, scoase din el Gradalul, îl arătă celorlalţi, aşa cum se face cu ostia sfinţită. Zise numai atât: „Vreunul dintre voi are pretenţii?”

„Baudolino”, zise Boron, fără să izbutească să-şi ţină mâinile nemişcate, „În seara asta am trăit mai mult decât în toţi anii pe care i-am petrecut împreună. Nu e, desigur, vina ta, dar ceva s-a rupt între noi, între mine şi tine, între mine şi Kyot, între mine şi Boidi. Puţin mai înainte, chiar şi pentru câteva clipe, fiecare dintre noi a dorit fierbinte ca vinovatul să fie celălalt, ca să pună capăt unui coşmar. Asta nu mai e prietenie. După căderea Pndapetzimului, am rămas uniţi numai din întâmplare. Ceea ce ne unea era căutarea obiectului aceluia pe care-l ai în mână. Căutarea, zic, nu obiectul. Acum ştiu că obiectul rămăsese permanent cu noi, iar asta nu ne-a împiedicat să alergăm de mai multe ori la pieirea noastră. Am înţeles astă-seară că eu nu trebuie să am Gradalul, nici să-l dau cuiva, ci numai să păstrez vie flacăra căutării lui. Şi aşa că ţine-ţi străchinuţa aceea, care are puterea să tragă după ea oamenii numai când nu-i de găsit. Eu plec. Dacă o să pot să ies din oraş, am s-o fac cât mai curând şi voi începe să scriu despre Gradal, iar în povestirea mea va sta puterea mea. Voi scrie despre cavaleri mai buni decât noi şi cine mă va citi va visa la puritate, şi nu la mizeriile noastre. Nu de puţine ori a fost frumos să visez împreună cu voi.” Dispăru pe drumul pe care venise.

„Baudolino”, zise Kyot. Cred că Boron a făcut alegerea cea mai bună. Eu nu sunt învăţat ca el, nu ştiu dacă aş putea scrie povestea Gradalului, dar sigur că voi găsi pe cineva căruia să i-o povestesc, ca el să o scrie. Are dreptate Boron, voi rămâne credincios căutării mele de atâţia ani dacă voi şti să-i îmboldesc pe alţii să dorească Gradalul. Nici măcar nu voi vorbi despre cupa aceea pe care o ţii în mână. Poate o să spun, cum ziceam odată, că-i o piatră căzută din cer. Piatră, cupă sau lance, ce mai contează. Ceea ce contează este ca nimeni să nu-l găsească, altfel ceilalţi ar înceta să-l mai caute. Dacă vrei să-mi dai ascultare, ascunde lucrul acela ca nimeni să nu-şi ucidă propriul lui vis punând mâna pe el. Iar în ce priveşte restul, nici eu nu m-aş mai simţi în largul meu să mă mai mişc printre voi, aş fi apucat de prea multe amintiri dureroase. Tu, Baudolino, ai devenit un înger răzbunător. Poate că trebuia să faci ceea ce ai făcut. Dar eu nu vreau să te mai văd. Adio!” Şi ieşi din criptă şi el.

Vorbi pe urmă Boidi şi după atâţia ani începu din nou să vorbească graiul de la Frascheta. „Baudolino” zise el, „eu nu-s cu capul în nori, ca ăia, iar poveşti nu ştiu să spun. Că oamenii se duc să caute un lucru care nu există pe mine mă face să râd. Lucrurile care contează sunt cele care există, atâta că nu trebuie să le-arăţi la toată lumea pentru că invidia-i o fiară rea. Gradalul ăla-i un lucru sfânt, crede-mă pe mine, pentru că-i simplu ca toate lucrurile sfinte. Eu nu ştiu unde ai să te duci să-l pui, dar orişice loc, afară de ăla pe care am să ţi-l spun acum, ar fi ăl