Au luat-o la fugă. Doar câțiva la început. Apoi Mergătorul-Pe-Apă a început să avanseze pe stradă. Și-a ridicat brațul și din degetele lui s-au format fulgere pe care le direcționară către ramurile dezgolite ale copacilor-spalier. Totul s-a transformat într-o debandadă. Zeci de oameni se aruncau înainte ca să se pună la adăpost de personajul teribil de care se temeau cel mai mult. Televederea îi arăta oameni în mișcare peste tot în Sampalok. Mulțimile, care cu câteva minute înainte erau sigure de dominația lor asupra străzii, dădeau acum năvală spre ultimul lor refugiu: conacul lui Bise. Edeard aproape se poticni când ajunse în dreptul primului cadavru. Era o femeie care încasase trei gloanțe. Petale mici alunecau în jos, așezându-i-se pe hainele însângerate. Televederea lui examină zona din jur și îi găsi sufletul plutind deasupra cadavrului.

– Îmi pare rău, a spus. Ar fi trebuit să fiu mai rapid.

Fața ei spectrală se uita descurajată la el.

– Băieții mei, ce zici de băieții mei? Sunt atât de tineri.

– Vom avea grijă de ei, îți promit.

– Vreau să-i văd înainte să plec, a spus ea, și începu să plutească spre o alee din apropiere. Îi simt lângă mine. O ultimă privire, ca să fiu sigură.

Edeard făcu o grimasă și își continuă drumul. În total, a numărat cincisprezece morți și mai mult de douăzeci șchiopătând în fața lui, strângându-și rănile din care curgea sângele. Își direcționă televorbirea spre ei, șoptindu-le că ar trebui să o ia pe aleile laterale unde vor veni medicii. Unii l-au ascultat, opt nu au făcut-o. Televorbirea lui Owain l-a găsit când era la jumătatea străzii Burfol.

– Nu știu ce crezi că poți realiza cu asta. Dă-te la o parte și lasă miliția să-și facă treaba cu gunoiul ăsta. Voi cere comisiei să fie indulgentă cu rolul pe care l-ai jucat azi.

– Miracolul Madonei, a răspuns Edeard, fără să-i pese că restul orașului îi putea simți televorbirea.

– Poftim?

– Madona a făcut un miracol în Makkathran o dată, și eu am de gând să-l repet astăzi.

– Tu ești dincolo de mântuire, Mergătorule-Pe-Apă.

– Atunci, lasă-mă în pace.

– Nu pot face asta.

Ecoul răsună pe stradă purtând ordinul:

– Regiment, înainte marș.

– Vrei să pariezi? murmură Edeard în șoaptă, apoi continuă: Boyd, sper că te uiți la asta. Este ideea ta, pe Madona.

Își încetini ușor mersul, asigurându-se că cei care fugeau spre conac vor avea timp să ajungă acolo înaintea lui. În spatele său, regimentul presa pe stradă în jos. Își potriviseră ritmul cu al lui, menținând perfect distanța. Asta îl făcu să zâmbească.

– Edeard, i se adresă doar lui televorbirea copleșitor de precisă a Salranei. Ce ai devenit?

– Sunt ceea ce am fost întotdeauna.

– Puterea, da, dar această aroganță… asta este ceva nou.

– Nu mi-au dat de ales.

– Edeard, acționezi împotriva voinței întregului oraș. Oprește-te.

– La sfârșitul acestei zile, bandele trebuie să fie distruse și alungate. Nimic altceva nu contează.

– Ceea ce faci este greșit. Afirmi că-ți asumi toată responsabilitatea. Abuzezi de darurile tale ca să sfidezi Consiliul.

– Cu mult timp în urmă, Rah și-a folosit puterea pentru a dărui oamenilor un sanctuar în fața haosului. Nu pot face nimic mai puțin cu darul meu, cu puterea mea. Să dau greș acum ar însemna să trădez tot ce a întemeiat el, tot ce a dăruit acestei lumi.

– Să nu îndrăznești să-l invoci pe Rah. Tu nu ești Rah.

– Știu. Dar nu voi lăsa moștenirea lui minunată să se ofilească și să moară. Ăsta sunt eu. Acceptă asta.

– Mă voi ruga la Madona pentru lumina care a fost odată sufletul tău frumos.

Edeard scrâșni din dinți. Își îndepărtă atenția de prietena sa din copilărie. N-o pot lăsa să mă distragă. N-o voi lăsa! Și nu toată lumea se îndoiește de mine.

Ca și cum ar fi căutat să contrabalanseze cumplita neîncredere a Salranei în el, Edeard își direcționă televorbirea către Felax, care era încă pe promenada de la Bazinul de Mijloc.

– Aș avea nevoie de ceva ajutor.

– Da, domnule, a răspuns Felax cu mândrie. Bineînțeles că vă voi ajuta.

Încrederea neabătută a băiatului îl făcu să simtă stânjenit.

– Vreau ca tu și alții pe care te poți baza să alergați la sergenții care sunt la comandă la fiecare pod. Spune-le că Mergătorul-Pe-Apă are nevoie ca echipele de televăzători să-i țină sub supraveghere pe cei o sută și, în plus, să găsească cât mai mulți dintre cei trecuți pe mandatele de excludere. Cât de mulți pot. De asemenea, dacă lucrurile merg cum trebuie, am nevoie ca echipele de arestare să se regrupeze. Vor trebui să-și asume sarcini de escortă.

– Da, domnule. Voi face asta imediat. Dar, domnule, eu vreau să vă ajut, vreau să fiu acolo cu dumneavoastră.

– Asta este cu adevărat ceea ce am nevoie. Dacă faci asta pentru mine, încă mai putem să răsturnăm situația în favoarea noastră azi.

– Am știut eu c-o s-o faceți, domnule. Am știut.

Edeard era la o sută de metri de capătul străzii Burfol. Putea vedea marea piață deschisă din jurul conacului lui Bise. Fântânile încă jucau în bazine, oferind singura mișcare pe toată întinderea. În spatele lor, porțile legate în fier din zidul înalt se deschideau larg.

Păși în piață și se uită în sus la conacul circular. Peste o sută de oameni se aflau de-a lungul părții de sus a crenelurilor de pe zidul exterior. Atât cât îi putea arăta televederea, toți erau înarmați. Fiecare pistol era îndreptat spre el.

În spatele lor, turnul de șapte etaje forma o siluetă mândră pe cerul pătat de rugurile de fum. Zidurile sale erau un mozaic de verde și galben, fiecare nivel de o nuanță mai deschisă decât precedentul. Ultimul etaj era aproape alb. Bise stătea pe acoperiș, cu splendidele lui robe de ceremonie fluturând în vântul blând. Televorbirea îi