– Nu ai nicio autoritate aici, Mergătorule-Pe-Apă. Maestrul Cartierului are stăpânirea deplină între propriile sale ziduri. Părăsește acest loc.

Edeard era extrem de tentat să răspundă cu un singur gest din mână. În schimb, a spus:

– Stai acolo, te rog. Trebuie să rezolv cu miliția întâi.

Se întoarse cu spatele la conac. Câteva focuri au fost trase spre el. Devie gloanțele cu ușurință. Comenzi încinse curgeau de-a lungul meterezelor, dar nimeni nu a tras din nou.

Edeard așteptă cu răbdare, cu televederea întregului oraș direcționată spre el. Se simțea ridicol de obraznic, și savura senzația cu fiecare secundă care trecea.

Da, acest lucru chiar este îndrăzneț!

Regimentul de miliție ajunse la capătul străzii Burfol și se opri. Primele trei rânduri au luat imediat în obiectiv silueta singuratică din mijlocul pieței, a cărei pelerină atârna într-o nemișcare nefirească. Fântânile clipoceau mai departe voios pe fiecare parte a acesteia.

– Căpitane Larose, a spus Mergătorul-Pe-Apă. Mă bucur că ești dumneata. Ești un om integru.

Căpitanul a făcut un pas înainte și a salutat din cap politicos.

– Ca și tine, Mergătorule-Pe-Apă. Te rog să te dai la o parte astfel încât să ne putem îndeplini ordinele emise de autoritatea juridică a orașului.

– Care sunt aceste ordine?

– Trebuie să arestăm răufăcătorii care se ascund în interiorul conacului Maestrului Cartierului.

– Sunt puternic înarmați.

– Așa cum suntem și noi.

– Da, dar eu nu voi permite vărsări de sânge la scara pe care o implică ordinele primite. Nu în orașul meu. Mă voi ocupa de Bise și de cei pe care îi adăpostește, ai cuvântul meu. Edeard se roti într-un cerc complet, televorbirea lui devenind tot mai puternică. Toată lumea are cuvântul meu.

– Din păcate, după ziua de azi, cuvântul tău nu mai este de ajuns, a spus căpitanul Larose. Dă-te la o parte, Mergătorule-Pe-Apă, sau voi fi forțat să le ordon oamenilor mei să te împuște.

Edeard îi zâmbi căpitanului.

– Și, mai exact, cum vor face asta de acolo de sus? întrebă el și îi ceru orașului să-l ajute.

– Unde sus?

Căpitanul Larose aruncă brusc spre pământ o privire nervoasă. Începu să se ghemuiască în încercarea de a-și recâștiga ceea ce percepea ca o pierdere a echilibrului. A fost o mișcare ce i-a împins cizmele lustruite pe paviment. O mișcare ce l-a împins apoi în sus deasupra solului. În spatele lui, trei sute de soldați făceau exact același lucru în timp ce simțurile lor le spuneau că se prăbușesc. Trei sute de soldați au început să se deplaseze ușor în aer. Toți au început să strige consternați și să-și agite brațele, cuprinși de panică. Asta a înrăutățit și mai mult lucrurile. S-au învârtit și s-au răsucit. Câțiva dintre ei s-au aruncat în zidurile îmbrăcate în viță-de-vie ale clădirilor de pe fiecare parte a străzii, ceea ce i-a trimis rostogolindu-se în grupul principal al colegilor lor frenetici. Edeard stătea perfect nemișcat și se uita. Strigătele lor combinate erau colosale, iar panica mentală care se revărsa era suficient de puternică pentru a-l face să se clatine. Majoritatea soldaților erau acum la zece sau doisprezece metri de sol și totuși membrele lor băteau sălbatic aerul. Observă că aproape toți aveau revolverele scoase și clătină trist din cap, nevenindu-i să creadă.

– Ar trebui să încercați să vă folosiți a treia mână pentru a vă ghida împreună, îi sfătui Edeard. Dacă vă conectați, veți fi, probabil, mult mai stabili.

– Încetează! urlă căpitanul Larose.

Acesta se întorcea lent, picioarele fiindu-i paralele cu strada de mai jos.

Edeard ridică mâinile a scuză, de parcă era intrigat de lucrul la care asista.

– Eu nu fac nimic.

Ochii lui Larose se bulbucară. Reuși să-și rotească brațul, înclinând țeava revolverului în jos, încet, spre Edeard.

– Eu chiar nu aș face asta dacă aș fi…

Larose trase. Puternica forță de recul îl aruncă învârtindu-se cu viteză înapoi spre strada Burfol. Se izbi în drum de câțiva dintre oamenii săi, făcându-i să înceapă să se învârtească. Asta nu era bine pentru urechile lor interne.

Edeard se strâmbă când primul soldat vomită spectaculos la cincisprezece metri deasupra pavimentului. În loc să cadă pe jos, voma oscila prin aer, luând forme nebuloase ciudate. Soldatul îngrozit de lângă el privea neputincios, în timp ce se ciocneau într-o mișcare lentă. Apoi, și alții au început să vomite. Strigătele inițiale de șoc ale regimentului și-au schimbat tonul, devenind vaiete de dezgust.

Edeard ridică un deget în semn de nemulțumire.

– Nu plecați. Mă întorc imediat, și o să vorbim atunci despre introducerea armelor înapoi în toc.

Se întoarse cu fața spre conac. De data aceasta, nimeni de pe creneluri nu-l mai avea în vizor.

Întregul Makkathran era foarte tăcut.

Mergătorul-Pe-Apă se uită la silueta îndepărtată a Maestrului Cartierului, Bise.

– Pretinzi că ai jurisdicție aici, dar uiți că împreună cu puterea vine și responsabilitatea. Tu și familia ta ați abuzat în mod continuu de poziția voastră și ați permis bandelor să se infiltreze în tot cartierul. Încurajezi sfidarea și manipularea legii pentru propriile scopuri. Iar rezultatele sunt mizeria și moartea la care am fost martori astăzi.

– Nu eu sunt cel care aduce…

– TĂCERE.

Edeard îl ținti cu mâna dreaptă. Un fulger colosal i se desprinse din vârful degetului, lovind partea de sus a acoperișului turnului la un metru de locul unde se afla Bise. Bucăți încinse de zid s-au îndoit în afară, căzând departe, în curtea de jos. Maestrul se ghemui, cu brațele ridicate în fața ochilor.

– Ai uitat, Maestre Bise, că nici tu, nici Marele Consiliul nu sunteți autoritatea finală aici. Suntem cu toții oaspeții acestui oraș. Să trăim aici nu este un drept, ci un privilegiu. Începând din această zi, orașul îți revocă acest privilegiu. Drept urmare, familia Diroal este deposedată de poziția și de averea sa. Jumătate din bani vor fi redistribuiți