ca recompensă locuitorilor din Sampalok care au avut de suferit în această zi. Restul va merge la noul Maestru. Îi adaug, de asemenea, la această listă de exil pe toți cei care sunt numiți în mandatele de excludere. Veți pleca acum din Makkathran și nu vă veți mai întoarce. Niciodată.

– Nici chiar tu nu ne poți obliga să facem asta, răspunse Bise.

– Nu, i-a replicat Edeard pe un ton plat. Eu nu pot. Orașul, însă, poate. Și va începe cu revocarea conacului tău.

Pentru un minut foarte lung, Edeard și Bise s-au uitat unul la altul. Nimic nu părea să se întâmple. Hohote de râs au izbucnit printre cei de pe creneluri, injurii și batjocuri au răsunat din nou.

Portile gigantice legate în fier din fața lui Edeard au scos un trosnet uluitor de puternic. Oamenii au icnit și s-au aplecat peste metereze pentru a vedea ce se întâmplă. Porțile păreau să fie intacte. Din mintea ecranată a lui Bise izbucni dintr-odată spaima. Marginea acoperișului, acolo unde se curba ușor pentru a se uni cu pereții turnului, se schimba. Se slăbea și se fractura, transformându-se în particule fine de praf care curgeau ca un lichid. Râulețele de praf au început să se prelingă pe perete spre etajul de mai jos. Apoi, acestea s-au transformat într-un potop, acoperind modelul delicat verde cu galben. Bise se uită în jos, văzând mareea care accelera, acoperindu-i cizmele.

– Dacă aș fi în locul tău, îl sfătui Edeard liniștit, aș coborî cât timp mai există scări pe care să poți păși.

Porțile au scos un alt trosnet agonizant. Șuruburile balamalelor robuste băgate la o adâncime de peste optsprezece centimetri în substanța zidurilor erau respinse. Procesul care de-a lungul timpului împingea mereu afară lucrurile fixate de oameni era acum accelerat. Din interiorul conacului puteau fi auzite o serie întreagă de scârțâieli și trosnete și gemete pe măsură ce fiecare ușă era forțată să iasă din cadru. Tablourile au căzut de pe pereți când piroanele de care erau suspendate s-au desprins. Rafturile din boxe și camerele de depozitare s-au prăbușit la podea, conținutul lor fiind împrăștiat peste tot.

Bise s-a întors și a fugit spre casa scării.

Apa se scurgea în conac din bazinele de baie de la fiecare etaj. Segmentele de iluminat portocaliu se estompau și dispăreau. Geamurile de cristal se spărgeau ca niște baloane de săpun. Ușile au căzut, făcându-se țăndări. Apoi pereții solizi au început să se prelingă în timp ce își pierdeau încet coeziunea, transformându-se într-o maree verticală de praf lichid.

Familia Diroal și toți slujitorii lor s-au grăbit spre scări. Ge-cimpanzeii și maimuțele și pisicile terestre alergau pe lângă ei, amplificând balamucul din casa întunecată a scărilor. Bise abia ajunsese la jumătatea drumului spre etajul șase, când acoperișul s-a dizolvat în sfârșit. Lumina soarelui strălucea peste camerele expuse de la ultimul etaj, dezvăluind covoarele și mobilierul deteriorat înghițite lent de o cascadă de praf. Maestrul a gemut înspăimântat și a continuat să fugă. Putea simți deja sub picioare cum suprafața curbată a scării incomode începea să devină alunecoasă.

Una câte una, cele trei porți din peretele exterior au ieșit încet din cadru, sistemele lor de închidere desprinzându-se. Au pivotat cu grație lentă și s-au răsturnat în piață. Nimeni nu mai rămăsese pe creneluri pentru a asista la clipa lor finală. Toți erau grămadă pe scări, încercând cu disperare să ajungă în curte, în siguranță. În total, a fost nevoie de peste treizeci de minute pentru ca întreaga clădire să se topească, pentru că era un edificiu gigantic și nici măcar orașul nu-i putea resorbi masa mai repede. În acest timp, echipele de polițiști pe care le ceruse Edeard sosiseră în piață și formaseră un cerc pe cinci rânduri în jurul conacului pe cale de dispariție. Căpitanul Ronark se afla printre ei. L-a salutat pe Mergătorul-Pe-Apă, așa cum au făcut și sergenții. I-au ascultat ordinele simple, apoi și-au organizat oamenii așa cum a vrut el.

La sfârșit, când ultimele bucăți de perete s-au scurs, zona unde se ridicase înainte conacul fusese redusă la un mic lac de praf. Acesta deveni solid ca piatra. Deasupra lui erau îngrămădite o movilă de mobilier distrus și haine, și perdele, și covoare, și lenjerie de pat, cărți și sticle de vin, veselă spartă, tacâmuri îndoite – toate rămășițele strălucitoare pe care orice familie incredibil de bogată le-ar acumula timp de peste două milenii. Lângă toate astea stăteau aliniați supraviețuitorii ursuzi și plini de resentimente, dar mai ales de frică de Mergătorul-Pe-Apă și de puterea lui. S-au uitat urât la Edeard când le-a vorbit, dar niciunul nu a îndrăznit să-l întrerupă sau să-l contrazică.

– Dacă sunteți un Diroal sau unul dintre cei pe care i-am numit în mandate, veți preda armele polițiștilor, le-a spus el. Iar de aici, veți merge la Poarta de Nord. Polițiștii vă vor escorta și vă vor asigura trecerea. Puteți lua cu voi tot ce puteți duce, dar nu mai mult. Toată lumea este liberă să plece.

Căpitanul Ronark conducea procesiunea pestriță, cu umeri drepți și strălucind de mândrie, ducându-i în jos pe aleea Jankal.

– Voi veni și eu într-o clipă, îi spuse Edeard, și traversă piața spre strada Burfol.

Regimentul încă plutea ușor între clădiri. Câteva zeci de soldați reușiseră să se agațe de vița-de-vie, atârnând tremurând. Nu conta cât de tare strângeau frunzele, stomacurile lor insistau că s-ar afla în cădere. Aerul era plin de globule mici de lichid lipicios. Edeard strâmbă din nas în timp ce se apropia. Mirosul era cu adevărat respingător.

Cu a treia mână, îl trase pe căpitanul Larose în partea din față a zonei de cădere pe care orașul o crease pentru el.

– Nu am ordine pentru dumneata, pentru că eu nu sunt primarul, i-a spus Edeard uitându-se în sus la bietul om în uniforma lui pătată îngrozitor. Dar aș dori să sugerez ca regimentul să ajute victimele din această zi. Nu vi se pare o sugestie înțeleaptă, căpitane?

– Da,