– Mulțumesc. Îmi cer iertare pentru orice disconfort creat. Vă rog pe toți, luați-vă măsuri de siguranță, nimeni nu dorește un accident acum.

Regimentul coborî încet, în jos, pe pământ.

Edeard se alătură șirului de polițiști din serviciul de escortă. Cei cu care s-a nimerit erau de la secția din Fiacre. Toți l-au întâmpinat cu zâmbete mute, încercând să nu pară prea triumfali, dar gândurile lor erau atât de strălucitoare, încât cu greu le puteau ascunde. Televederea i-o arătă pe Kristabel ajungând la Bazinul de Mijloc. Era într-una din gondolele familiei împreună cu bătrânul lor doctor, Acena. În spatele ei se afla o procesiune de treizeci de gondole, fiecare cu câte doi medici și mai multe novice.

– Miliția va fi cu voi în scurtă vreme, îi spuse Edeard. Vă vor ajuta să aveți grijă de victime. Încercați să ignorați mirosul.

– Nu sunt sigură că am nevoie de ajutorul lor, a răspuns ea tăios.

– Fără resentimente, dragostea mea. Va trebui să trăim împreună după ce se încheie toate astea.

– Da. Desigur.

– Poți să vorbești cu tatăl tău pentru mine? Aș dori o navă încărcată cu alimente și pături pentru a naviga spre nord în această după-amiază. Poate ancora în apropierea țărmului pentru a le furniza exilaților suficiente provizii pentru a rezista în următoarele câteva zile. Nu-i putem arunca pur și simplu fără nimic. Sunt și copii printre ei.

– Sunt momente, Edeard, când îi este foarte greu omului să se ridice la standardele tale de decență, dar nu trece o zi în care să nu mulțumesc Madonei că le ai. Voi vorbi cu tata imediat.

În timp ce Edeard și exilații traversau Sampalokul, grupuri mici de polițiști ghidau alte persoane să li se alăture: oameni care aveau mandate de excludere emise împotriva lor. Unii erau însoțiți de soțiile și copiii lor, alții veneau singuri. În timp ce înaintau, Edeard simțea presiunea continuă, intangibilă, a televederii apăsând pe coloana ursuză de nefericiți. Putea simți întrebarea care creștea în subconștientul locuitorilor orașului: și acum, ce urmează? Era o întrebare oarecum vagă chiar și pentru el.

– Domnule, am nevoie de un sfat, i-a spus el lui Finitan.

– Cred că toți suntem redundanți acum, nu-i așa? i-a răspuns Marele Maestru.

– Asta e problema, nu pot fi privit ca un fel de împărat care nu face parte din Consiliu. Fiecare dintre noi trebuie să acționeze în cadrul legii, altfel totul devine irelevant, iar oamenii nu pot trăi fără ordinea pe care aceasta o aduce. Aproximativ despre asta a fost ziua de azi, despre restabilirea ordinii. Nu putem pierde acum. Au murit oameni.

– Știu. Până în ultimul minut, m-am gândit că Owain va da înapoi. Dacă ești dispus să accepți constrângerile impuse de lege, atunci ar trebui să fie posibil să o luăm de la capăt. Nu va fi ușor. Cu toate acestea, odată ce oamenii vor avea timp să reflecteze, și cu unele încurajări, ar trebui să fie în măsură să vadă că ai acționat cât se poate de bine. Trebuie doar să avem o strategie care să ne poată duce până la alegeri. Atunci când amândoi ne vom confrunta cu judecata finală.

– Știu asta. Și am câteva idei.

– Foarte bine, băiatul meu, să le auzim.

Kanseen, Dinlay și Macsen erau pe podul de pe Canalul Norilor, stând împreună pe unul dintre pilonii răsuciți. Își întinseseră tunicile pe stâlpul alăturat să se usuce în lumina puternică a soarelui. Părul umed al lui Kanseen atârna de pielea capului ca o beretă stricată. Degetele îi erau zgâriate și pline de noroi. Dinlay încerca să curețe singura lentilă intactă rămasă în ochelarii lui. Nu că ar fi contat prea mult, un ochi era atât de grav umflat, încât abia putea zări cu el. Buza îi era despicată și încă îi curgea sânge. Își scosese cizmele, astfel încât glezna stângă să poată fi legată într-un bandaj gros. Nasul lui Macsen era rupt. Două bucăți mici de șervețel erau împinse în fiecare nară, roșii de sânge. Tunica lui lipsea, iar cămașa de sub vesta de dromătase era ruptă, dezvăluind o mulțime de zgârieturi și vânătăi pe brațe.

Nu s-au ridicat atunci când Edeard s-a apropiat. Stăteau doar, acolo, privindu-l în tăcere. Se opri în fața lor.

– Nu-mi spuneți, le-a zis el. Ar trebui să-i văd pe ceilalți.

Kanseen rânji batjocoritor.

– Dacă a mai rămas ceva din ei.

– Ați rămas alături de mine, le-a spus. Ați crezut în mine. V-ați ocupat de idioții lui Eustace, astfel încât să pot trece de ei.

Macsen se întoarse spre Dinlay și zâmbi.

– Idioții lui Eustace. Un nume bun pentru un pluton.

– Putem obține, probabil, să fie oficializat, a recunoscut Dinlay. Se ridică de pe pilonul scurt, tresărind de durere în timp ce punea greutate pe glezna luxată. Vino aici.

Edeard îl îmbrățișă, incredibil de fericit că nu se întâmplase nimic rău cu prietenii săi supraviețuitori – ei bine, nimic permanent. Apoi Kanseen păși în brațele lui deschise. În cele din urmă, Macsen i-a dat și el o îmbrățișare.

– Au!

– Ești bine? l-a întrebat Edeard neliniștit.

– O fi el complet idiot, și arătătorul lui Macsen pipăi nasul prudent, dar, trebuie să recunosc, știe cum să lupte murdar. Așa că i-am dat asta.

– Deci, a spus Dinlay, am reușit să rămânem polițiști.

Edeard le aruncă lui Macsen și Kanseen o privire ușor vinovată.

– Pentru moment, da. Mă ajutați să-i escortăm pe exilați?

Dinlay se uită iritat la glezna bandajată.

– Nu cred că voi reuși să fac tot drumul până la Poarta de Nord.

– Medicii vor ajunge aici în curând, l-a asigurat Edeard. Voi doi ce ziceți?

– Pe Honious, totul e despre mersul cu tine, nu-i așa?

Marșul peste High Moat era destul de rapid. În momentul în care Ronark a ajuns la Poarta de Nord, Edeard numărase aproape opt sute de persoane în coloană. Detesta faptul că atât