Mai era şi toată chestia cu cultul lui Sheldonite. Mii de oameni de pe sute de Lumi Exterioare care încercau să copieze vechiul lor idol hipercapitalist. O emulaţie periculos de aproape de cult orb, gândea ea. Dar era dispusă să-şi suspende aprecierile până când experimenta totul direct. Poate că asta era calea pe care ar fi trebuit să meargă. Nici chiar Bovey nu putea nega că sheldonismul era punctul culminant al culturii de afaceri. Adică sheldonismul de succes. Erau destui adepţi eşuaţi împrăştiaţi de-a lungul Lumilor Externe.

Şi, în sfârşit, haremul. Fantezie tipic masculină. Un om bogat transformându-şi visele în realitate. Cu toate acestea, mult mai frecvent decât în zilele lui Sheldon, relaţiile de tip grup-de-parteneri-de-viaţă creşteau în popularitate în rândul Lumilor Externe. Iar ea nu prea se afla în poziţia de a le putea critica. Lucrul de care se bucurase cu Bovey era în esenţă acelaşi tip de aranjament. Deci iat-o acum practic liberă şi singură, şi interesată încă să experimenteze sexual pentru a vedea ce i s-ar potrivi. Nu credea că asta va fi ce căuta, dar se surprinsese înainte cu Bovey.

O ultimă aventură sălbatică, atunci. Indiferent de ce voi descoperi în acest weekend, toată lumea va avea de câştigat.

În timp ce gândul acesta delincvent îi încălzea mintea, capsula ei se apropie, în sfârşit, de pământ şi începu să zboare peste proprietatea lui Likan. Stăpânea o suprafaţă de o sută de mii de kilometri pătraţi, inclusiv o fâşie lungă de coastă – dezvoltată cu complexuri turistice. Suprafeţe masive de teren agricol cu câmpuri de kilometri pătraţi pe care creşteau toate culturile de lux imaginabile, de genul pe care nimeni nu îl producea într-o unitate culinară, îngrijite de peste un milion de agriboţi, toate prelucrate în fabrici cibernetice imaculate din punct de vedere igienic şi vândute sub mărci proprii.

Era apoi Albany, complexul lui industrial. Acesta era un pătrat cu latura de doisprezece kilometri amplasat pe o câmpie netedă. Clădiri înalte pătrăţoase aşternute într-o reţea perfectă, fiecare dintre ele o fabrică sau o uzină de prelucrare. Un port spaţial ce se întindea într-o parte, rânduri lungi de platforme de ancorare înşirându-se de-a lungul pajiştii verzi de lângă râul din apropiere. Barje oceanice coagulau apa, în timp ce nave spaţiale cargo, grase, formau şiruri aproape solide ce se întindeau spre cer. Nimeni nu locuia, de fapt, în Albany. Tehnicienii care îl menţineau în funcţiune erau toţi găzduiţi în oraşe-cămin la treizeci de kilometri distanţă. Ea tocmai zbura peste unul dintre ele, surprinsă de cât de frumos arăta, cu case mari şi o mulţime de spaţiu verde, clădiri civile decorate care ofereau toate facilităţile.

El deţine totul. Şi mai mult: el a creat totul. Ei bine, asta este adevărata viziune.

Reţeaua capsulei ei fu apelată de controlul de trafic local. Îşi declină certificatul de identitate şi primi un vector de coborâre.

Reşedinţa lui Likan era, de fapt, alcătuită din trei clădiri separate. Două dintre ele erau pe malul unui lac lung de şaisprezece kilometri. Una era un castel uriaş de piatră, care trebuie să fi avut cinci sute camere. Araminta văzuse sate mai mici. Cea de-a doua, pe partea aproape opusă primeia, era un ovoid ultramodern de o opalescenţă sclipitoare, culcat cu partea lungă pe pământ, părând că se scufundă în apă. Cea de-a treia era mică, în comparaţie cu celelalte, doar o cabană de lemn în vârful stâncilor unei insule accidentate.

Capsula ateriză lângă ovoid. Araminta se simţea recunoscătoare. Voia să vadă cum era în interior, dacă existau idei de design pe care le-ar putea folosi.

Două dintre femeile din harem o aşteptau pentru a o saluta atunci când ieşi din capsulă. Clemance – o adolescentă subţire, îmbrăcată într-o cămaşă albă simplă şi pantaloni scurţi albaştri din bumbac – avea o faţă proaspătă, pistruiată pe nas şi pe frunte, un zâmbet cald şi părul blond, aranjat lejer. Nu era chiar la ce se aştepta Araminta. Cealaltă, Marakata, era înaltă, de o frumuseţe clasică, avea o piele de abanos care strălucea în lumina soarelui. Rochia ei cărămizie costa, probabil, mai mult decât toată îmbrăcămintea Aramintei. Şi asta e ce poartă ea în mijlocul după-amiezii? Solzi cosmetici subtili îi subliniau ochii de jad şi gura largă. Ea nu zâmbea, întreaga ei atitudine era una de amuzament rece.

Clemance se repezi înainte, zâmbetul lărgindu-i-se. Îşi aruncă braţele în jurul Aramintei.

– Likan ne-a povestit totul despre tine. E grozav să te cunoaştem în sfârşit!

O Araminta uşor uimită îi răspunse fetei cu o îmbrăţişare ezitantă.

– Şi ce-a spus?

– Să avem grijă, răspunse Marakata.

Ridică o sprânceană elegantă, observând reacţia Aramintei.

– Ne-a spus că eşti cu adevărat ambiţioasă şi inteligentă, şi atractivă, şi propriul tău şef… Clemance părea că se sufocă. Adică fabuloasă.

Araminta reuşi în cele din urmă să se îndepărteze de fată.

– Nu mi-am dat seama că aş fi făcut o astfel de impresie.

– Likan face evaluări foarte rapid, zise Marakata.

– Dar tu? întrebă Araminta, cât de calm putu.

Asta scoase, de fapt, un mic zâmbet de la femeia impunătoare.

– Îmi iau timp şi obţin un rezultat corect.

– Bine de ştiut.

Clemance chicoti.

– Haide, o să-ţi arătăm camera în care vei locui.

O luă de mână şi o trase pe Araminta ca o fetiţă de cinci ani ducându-şi mama spre bradul de Crăciun.

– Personalul se va ocupa de bagajele tale, spuse Marakata graţios.

Araminta se încruntă, apoi văzu că nu glumea. Două femei tinere în costume-togă identice gri, elegante, se îndreptau spre capsula ei, urmate de o sanie regrav.

– Aveţi personal uman?

– Bineînţeles.

– Atunci şi Nigel Sheldon trebuie să fi avut.

– Hmm, eşti destul de iute, nu-i aşa?

Clemance râse şi începu să o tragă mai tare.

– Haide! Eu am ales-o pe-asta pentru tine.