luaseră parcă pe alt făgaş. Dar, deşi acest nou fapt îl tulbura nespus, Raskolnikov nu se grăbea să lămurească lucrurile. Uneori, trezindu-se, în vreun cartier îndepărtat şi pustiu al oraşului, în vreo cârciumă nenorocită, stând singur şi îngândurat la o masă şi abia amintindu-şi cum nimerise acolo, se gândea deodată la Svidrigailov. Îşi dădea seama brusc, cuprins de groază, că trebuia să se înţeleagă cât mai repede cu omul acela şi să ia imediat o hotărâre în măsura în care era posibil. O dată se duse chiar dincolo de bariera oraşului, închipuindu-şi că acolo îl aştepta Svidrigailov, cu care îşi dăduse o întâlnire în locul acela. Altă dată se trezi, înainte să se lumineze de ziuă, zăcând pe jos, prin nişte tufişuri, aproape fără să-şi amintească în ce fel ajunsese acolo. De altfel, în cele două-trei zile de după moartea Katerinei Ivanovna se întâlnise deja de vreo două ori cu Svidrigailov, aproape numai acasă la Sonia, pe la care trecea adesea, fără nici un scop, doar pentru o clipă. Schimbau numai câteva cuvinte, fără să aducă niciodată vorba despre punctul principal, ca şi cum s-ar fi înţeles să îl treacă deocamdată sub tăcere. Trupul Katerinei Ivanovna zăcea încă în sicriu. Svidrigailov era ocupat cu înmormântarea. Sonia era şi ea ocupată până peste cap. Ultima oară când Raskolnikov dăduse ochii cu el, Svidrigailov îi spusese că rezolvase situaţia copiilor Katerinei Ivanovna, chiar foarte mulţumitor; că, datorită relaţiilor sale, găsise nişte persoane cu ajutorul cărora reuşise să-i aranjeze pe cei trei orfani în nişte aşezăminte foarte bune pentru ei; că banii depuşi pe numele lor fuseseră şi ei de mare ajutor, fiindcă era mult mai uşor să plasezi nişte orfani care aveau un capital decât nişte orfani săraci. Zisese ceva şi referitor la Sonia, promisese să treacă zilele acelea pe la Raskolnikov şi menţionase că „ar vrea să se sfătuiască cu el; că ar trebui să vorbească neapărat despre anumite lucruri...“ Această discuţie avusese loc pe palier, lângă scară. Svidrigailov se uitase ţintă în ochii lui Raskolnikov şi, după o scurtă tăcere, întrebase brusc, coborând glasul:

— Dar ce-i cu dumneata, Rodion Romanâci, parcă nu eşti în apele dumitale, zău! Asculţi şi te uiţi, dar pari să nu înţelegi. Vino-ţi în fire! Uite, trebuie să stăm de vorbă, numai că din păcate am atâtea treburi de-ale altora şi de-ale mele pe cap... Ei, Rodion Romanâci, adăugă el dintr-odată, toţi oamenii au nevoie de aer, de aer, de aer... înainte de toate!

Brusc, se dădu la o parte, făcând loc preotului şi diaconului, care urcau scara. Veneau să facă slujba morţilor, căci Svidrigailov dăduse dispoziţie să se slujească de două ori pe zi, cu punctualitate. Svidrigailov îşi văzu de drum. Raskolnikov rămase puţin pe gânduri, apoi intră pe urmele preotului în odaia Soniei.

Rămase în uşă. Slujba începu domoală, solemnă şi tristă. Gândul la moarte şi senzaţia pe care ţi-o dă prezenţa unui mort avuseseră întotdeauna pentru el, încă din copilărie, ceva apăsător, îi stârneau un fel de groază mistică; dar nu mai ascultase de mult o slujbă pentru morţi. Cea de-acum avea ceva diferit, teribil de înspăimântător şi de neliniştitor. Se uită la copii: erau toţi îngenuncheaţi lângă sicriu. Polecika plângea. În spatele lor stătea Sonia, care se ruga plângând încet şi cumva sfios. „Zilele astea nu s-a uitat nici măcar o dată la mine şi nu mi-a spus o vorbă“, se gândi deodată Raskolnikov. Soarele arunca o lumină puternică; fumul de tămâie se ridica în rotocoale; preotul citea: „Odihneşte, Doamne...“. Raskolnikov rămase până la sfârşit. După ce dădu binecuvântarea şi îşi luă rămas-bun, preotul privi în jur cam ciudat. Odată slujba încheiată, Raskolnikov se apropie de Sonia. Ea îi şi apucă amândouă mâinile şi îşi odihni capul pe umărul lui. Gestul ei îl uimi nespus pe Raskolnikov; i se păru chiar straniu. Cum? Nici urmă de repulsie, nici urmă de groază faţă de el? Mâna nici nu i-a tresărit! Era în el o nesfârşită uitare de sine. Cel puţin, aşa a înţeles el. Sonia nu spuse nimic. Raskolnikov îi strânse mâna şi ieşi. Îi era cumplit de greu. Dacă ar fi putut să plece undeva în clipa aceea şi să rămână absolut singur, fie şi pentru toată viaţa, s-ar fi socotit fericit. Însă în ultima vreme, cu toate că era mai tot timpul singur, nu avusese nici o clipă senzaţia de singurătate. Fie că s-a dus în afara oraşului, că a ieşit la drumul mare, că a ajuns odată chiar într-o pădurice, cu cât era locul mai izolat, cu atât parcă simţea mai puternic şi mai aproape o prezenţă neliniştitoare. Nu se poate spune că îl speria, ci mai degrabă că îl irita, făcându-l să ia cât putea de repede drumul înapoi în oraş, să se piardă în mulţime, să intre prin cârciumi şi bodegi, să umble prin Talkucii, în piaţa Sennaia. Aici îi era parcă mai uşor şi chiar se simţea mai singur. Într-o seară a auzit cântându-se într-un birt: un ceas întreg a stat şi a ascultat şi, după cum avea să-şi amintească, a făcut-o chiar cu mare plăcere. Dar spre sfârşit a devenit iar neliniştit, parcă începuseră deodată să-l chinuie mustrările de conştiinţă. „Uite, stau şi ascult cântece, asta trebuie oare să fac eu?“, îi trecu prin minte. De fapt, ghici îndată că nu numai asta îl neliniştea; era ceva care cerea o rezolvare imediată, dar ce anume nu se lăsa nici gândit, nici exprimat în cuvinte. Totul se strângea ca într-un ghem. „Nu, mai bine mă lupt! Mai bine iar Porfiri... ori Svidrigailov... De m-ar chema mai repede, de m-ar ataca cineva... Da, da!“, îşi spunea în gând. Ieşi din birt şi se îndepărtă aproape în fugă. Îi veniră deodată în minte mama şi sora lui şi gândul ăsta îl umplu de frică, de groază chiar. Aceea a şi fost noaptea când s-a trezit înainte de ziuă în tufişuri, pe Krestovski Ostrov, dârdâind tot, cuprins de friguri; a plecat spre casă şi a ajuns în