Îşi aduse aminte că în ziua aceea trebuia să fie înmormântarea Katerinei Ivanovna şi se bucură că nu luase parte la ea. Nastasia îi aduse de mâncare; mâncă şi bău cu poftă, aproape cu lăcomie. Mintea îi era mai trează şi se simţea mai liniştit decât în ultimele trei zile. Chiar se miră pentru o clipă de accesul de frică şi de panică dinainte. Uşa se deschise şi intră Razumihin.

— A, mănâncă, înseamnă că nu-i bolnav! zise Razumihin luând un scaun şi aşezându-se la masă în faţa lui Raskolnikov.

Era tulburat şi nu căuta să ascundă acest lucru. Vorbise cu vădită ciudă, dar fără grabă şi fără să ridice prea mult glasul. Părea să fi venit dintr-un motiv anume, chiar unul extrem de serios.

— Ascultă, începu el hotărât, lua-v-ar dracu’ pe toţi, acum mi-e clar că nu-s în stare să pricep nimic; nu te gândi, te rog, că am venit să te iau la întrebări. Puţin îmi pasă! Nici nu vreau. Dacă mi-ai spune acum tu singur tot, toate secretele voastre, poate că nici n-aş sta să te-ascult, aş scuipa şi aş pleca. Am venit doar ca să aflu personal şi o dată pentru totdeauna: e adevărat că eşti nebun? Fiindcă, vezi tu, se răspândeşte părerea (nu contează a cui e) că eşti nebun sau aproape să înnebuneşti. Recunosc c-am fost şi eu foarte înclinat spre această părere, în primul rând, judecând după faptele tale idioate şi în parte abjecte (care nu se pot explica nicicum), şi în al doilea rând, după felul cum te-ai purtat nu demult cu maică-ta şi cu soră-ta. Numai un monstru, un nemernic sau un nebun putea să se poarte cu ele cum te-ai purtat tu; prin urmare, trebuie să fii nebun...

— Când le-ai văzut?

— Adineauri. Tu nu le-ai văzut de-atunci? Pe unde umbli, spune-mi şi mie, te rog, am trecut deja de trei ori pe la tine. Mama ta e grav bolnavă de ieri. S-a îmbrăcat să vină la tine; Avdotia Romanovna a încercat s-o reţină, dar n-a vrut să audă de nimic: „Dacă, zice, e bolnav, dacă i se întunecă minţile, cine să-l ajute dacă nu mama lui?“. Am venit cu toţii încoace, că nu puteam să-o lăsăm să plece singură. Până aici, la uşa ta, am rugat-o să se liniştească. Am intrat, dar tu nu erai; uite-aici a şezut. A stat zece minute, iar noi am aşteptat în picioare lângă ea, în tăcere. Apoi s-a ridicat şi a zis: „Dacă iese, înseamnă că e sănătos şi că şi-a uitat mama, iar atunci nu se cuvine şi e ruşinos pentru mine ca mamă să stau la uşa lui să-i cer un strop de dragoste ca şi cum aş cere de pomană“. S-a întors acasă şi a căzut la pat; acum zace cu febră. „Văd, zice, că pentru drăguţa lui are timp.“ Crede că drăguţa ta e Sofia Semionovna, logodnică sau iubită, asta nu mai ştiu. M-am dus îndată la Sofia Semionovna, fiindcă am vrut, frate, să aflu tot adevărul, dar când am ajuns acolo şi m-am uitat în jur, ce mi-au văzut ochii: coşciugul şi copiii plângând. Sofia Semionovna le proba hăinuţele de doliu. De tine nici urmă. M-am uitat şi eu, m-am scuzat şi am plecat să-i dau raportul Avdotiei Romanovna. Prin urmare, toate astea-s prostii, n-ai nici o drăguţă, deci cea mai de crezut e nebunia. Dar poftim, tu stai şi înfuleci carne fiartă de vită, de parcă n-ai mai fi mâncat de trei zile. Bun, să spunem că şi nebunii mănâncă, dar cu toate că nu mi-ai spus o vorbă, tu... nu eşti nebun! Asta pot s-o jur. Sunt convins că nu eşti nebun. Aşa că, dracu’ să vă ia pe toţi, aici e un mister, e un secret, iar eu n-am de gând să-mi omor creierii cu secretele voastre. Am trecut doar ca să-ţi trag o înjurătură, încheie el ridicându-se, şi să-mi vărs năduful, acum ştiu ce am de făcut!

— Şi ce vrei să faci?

— Ce-ţi pasă ţie ce vreau eu să fac?

— Bagă de seamă, te pui pe băut!

— De unde... de unde ştii?

— Păi, e şi greu de ghicit!

Razumihin tăcu o clipă.

— Tu ai fost întotdeauna un om cu cap şi n-ai fost nebun în viaţa ta, spuse el deodată cu înflăcărare. Aşa-i, mă pun pe băut! Rămâi cu bine!

Şi se urni din loc să plece.

— Alaltăieri parcă, am vorbit cu soră-mea despre tine, Razumihin.

— Despre mine! Dar... unde puteai tu s-o vezi alaltăieri? se opri Razumihin şi chiar păli uşor; se putea ghici că inima îi bătea mai tare.

— A venit ea încoace, singură, a stat aici şi a vorbit cu mine.

— Ea!

— Da, ea.

— Şi ce i-ai spus... vreau să zic, despre mine?

— I-am spus că eşti un om foarte bun, cinstit şi muncitor. Că o iubeşti nu i-am spus, fiindcă asta ştie.

— Ştie?

— Asta-i bună! Oriunde ar fi să plec, orice s-ar întâmpla cu mine, tu să rămâi pentru ele ca o providenţă. Le las în mâinile tale, ca să zic aşa, Razumihin. Îţi spun asta pentru că ştiu foarte bine cât o iubeşti şi sunt sigur de sufletul tău curat. Şi mai ştiu şi că ea te poate iubi, dacă nu te iubeşte deja. Acum hotărăşte