— Rodka... Să vezi... Ei... Drace! Dar tu unde vrei să pleci? Ei vezi, dacă şi ăsta e un secret, las’ să fie! Dar până la urmă... o să-l aflu... Şi sunt sigur că trebuie să fie nişte fleacuri îngrozitoare şi că nu sunt decât rodul închipuirii tale. De fapt, tu eşti un om extraordinar! Un om extraordinar!

— Tocmai voiam să-ţi spun, dar m-ai întrerupt, că ai judecat foarte bine adineauri, când ai zis că nu vrei să mai cauţi să afli tainele şi secretele astea. Lasă-le deoparte, nu-ţi face griji. O să afli totul la timpul său, atunci când i-o veni vremea. Ieri mi-a spus cineva că omul are nevoie de aer, aer! Vreau să mă duc acum la el ca să aflu ce înţelege prin asta.

Razumihin căzu pe gânduri, chibzuind tulburat.

„Ăsta-i conspirator politic! Precis! Şi are de făcut vreun pas hotărâtor, asta e sigur! Nu poate fi altceva şi... şi Dunia ştie...“, îşi spuse deodată.

— Adică, Avdotia Romanovna vine la tine, spuse el rostind apăsat fiecare cuvânt, iar tu vrei să-l vezi pe unul care spune că omul are nevoie de mai mult aer şi... înseamnă că şi scrisoarea aia... e tot aşa ceva, încheie el parcă pentru sine.

— Ce scrisoare?

— A primit astăzi o scrisoare, a fost foarte tulburată. Foarte. Chiar din cale-afară. Mă apucasem să-i vorbesc despre tine – m-a rugat să tac. Pe urmă... pe urmă a spus că poate o să ne despărţim foarte curând şi a început să-mi mulţumească cu ardoare pentru ceva; după aceea s-a dus la ea în cameră şi s-a încuiat înăuntru.

— A primit o scrisoare? îşi repetă gânditor întrebarea Raskolnikov.

— Da, o scrisoare, n-ai ştiut? Hm.

Tăcură amândoi.

— Rămâi cu bine, Rodion. Frate... a fost o vreme... lasă, rămâi cu bine. Vezi, a fost o vreme... Ei, rămâi cu bine! Trebuie s-o iau şi eu din loc. N-o să beau. Acum nu mai e nevoie... te înşeli!

Se grăbi să iasă din cameră; dar abia ieşise şi aproape închisese uşa după el, că deodată o deschise iar şi spuse, uitându-se într-o parte:

— Apropo! Ţii minte omorul ăla, cu Porfiri, cu bătrâna? Bun, să ştii că s-a găsit ucigaşul, a mărturisit singur şi a adus toate dovezile. E unul dintre lucrătorii ăia, zugravii, dacă poţi să-ţi închipui. Îţi aminteşti că eu le-am tot ţinut partea atunci. Poţi să crezi că toată scena aia cu bătaia şi râsul pe scară, cu tovarăşul lui, când au urcat portarul şi cei doi martori, a fost pusă la cale de el înadins, ca să îndepărteze bănuielile. Ce şiretenie, ce prezenţă de spirit la un mucos ca ăsta! Nici nu-ţi vine să crezi; dar a explicat singur tot şi a mărturisit tot! Ca să vezi cum am putut să mă înşel! Ce să mai zic, după părerea mea, e un geniu al prefăcătoriei şi al şireteniei, un geniu în derutarea justiţiei, aşa că ce să ne mai mirăm atâta! Oare nu pot exista şi genii de felul ăsta? Păi, tocmai faptul că nu a dat dovadă de tărie de caracter şi a mărturisit mă face să-l cred cu atât mai mult. E mai verosimil... Dar ce mă mai ambalasem, ce mă ambalasem atunci... Aş fi băgat mâna-n foc pentru ei!

— Spune-mi, te rog, de unde ai aflat toate astea şi de ce te interesează atât de mult? întrebă vădit tulburat Raskolnikov.

— Ei, asta-i! De ce mă interesează! Ce întrebare!... Am aflat de la Porfiri, printre alţii. De fapt, de la el am aflat aproape tot.

— De la Porfiri?

— De la Porfiri.

— Şi ce... ce ţi-a spus? întrebă speriat Raskolnikov.

— Mi-a explicat totul clar. Mi-a explicat psihologic, cum face el.

— Ţi-a explicat? Chiar el ţi-a explicat?

— El, chiar el, rămâi cu bine! O să-ţi povestesc pe îndelete mai târziu, acum am treabă. La un moment dat chiar m-am gândit... Bun, lasă, mai târziu!... N-am de ce să mă mai îmbăt. M-ai îmbătat tu şi fără vin. Sunt beat, Rodka! Acum sunt beat fără vin, ei, dar rămâi cu bine, mai trec eu, curând de tot.

Ieşi.

„E conspirator politic, sunt sigur, absolut sigur! hotărî în gând Razumihin coborând încet scara. Şi a atras-o şi pe soră-sa în asta; e foarte, foarte posibil, cu firea Avdotiei Romanovna. Au avut nişte întrevederi... Mi-a dat şi ea de-nţeles. Unele cuvinte... unele vorbe mărunte de-ale ei... şi unele aluzii duc exact aici! Nici n-ar fi altă explicaţie pentru toată harababura asta! Hm! Şi eu care credeam... O, Doamne, ce-a putut să-mi treacă prin cap. Da, mi s-au întunecat minţile, sunt vinovat în faţa lui! Atunci, pe coridor, în dreptul lămpii, atunci mi s-au întunecat minţile. Pfui! Ce gând ticălos, urât şi mârşav din partea mea! Bravo ţie, Mikolka, bravo ţie că ai recunoscut... Cât de bine se lămureşte acum tot ce-a fost înainte! Boala lui de atunci, purtările lui aşa de ciudate, chiar şi mai înainte, mult mai înainte, la universitate, ce posomorât şi ursuz era întotdeauna... Dar ce-o fi acum cu scrisoarea asta? Bănuiesc... Hm. Nu, aflu eu tot.“

Îşi aminti ce îi spusese Raskolnikov despre Dunecika şi, înţelegând tot, îi îngheţă inima. Se smulse din loc şi o luă la fugă.

Cum ieşi Razumihin, Raskolnikov se ridică, se întoarse spre fereastră, se repezi într-un colţ,