„Da, prin urmare se ivise o ieşire!“ Prea se închisese şi se înfundase totul, prea devenise chinuitoare apăsarea, parcă alunecase într-un soi de delir. Încă de la scena cu Mikolka, din cabinetul lui Porfiri, începuse să simtă că intra definitiv într-o fundătură, că nu mai avea ieşire. După Mikolka, în aceeaşi zi, urmase scena de la Sonia; se petrecuse şi se încheiase cu totul altfel decât se gândise înainte... se arătase dintr-odată slab, cu desăvârşire slab! Şi atunci îi dăduse dreptate Soniei, sincer îi dăduse dreptate, că nu putea trăi ducând singur o asemenea povară! Dar Svidrigailov? Svidrigailov era o enigmă... Svidrigailov îl neliniştea, e adevărat, dar parcă nu în aceeaşi măsură. Şi cu Svidrigailov va avea poate de luptat. Dar cu Svidrigailov ar putea găsi o soluţie; cu Porfiri însă era altă treabă.

Vasăzică, Porfiri i-a explicat chiar el lui Razumihin, i-a explicat psihologic! A început iar cu blestemata lui de psihologie! Porfiri? Păi, cum să creadă Porfiri, fie şi o singură clipă, că Mikolka e vinovatul, după cele petrecute atunci între ei, după scena aceea între patru ochi, înainte de Mikolka, căreia nu-i puteai găsi nici o explicaţie logică, în afară de una singură? (Raskolnikov îşi amintise de multe ori, în treacăt şi pe bucăţele, toată scena aceea cu Porfiri; n-ar fi suportat să şi-o amintească în întregime.) Se spuseseră atunci asemenea cuvinte, se făcuseră asemenea mişcări şi gesturi, se schimbaseră între ei asemenea priviri, se rostiseră unele lucruri cu un asemenea ton, încât după asta nu Mikolka (pe care Porfiri îl ghicise de la primul cuvânt şi de la primul gest) avea să-i clatine convingerile din temelii.

Când te gândeşti că până şi Razumihin începuse să-l bănuiască! Scena de pe coridor, lângă lampă, nu trecuse fără să lase urme. „Uite că s-a şi dus repede la Porfiri... Dar de ce s-a apucat el să-l îmbrobodească aşa? Ce-a urmărit când i-a abătut atenţia către Mikolka? Fiindcă la ceva s-a gândit el negreşit; are el nişte gânduri ascunse, dar care? E drept că a trecut ceva timp din dimineaţa aceea, chiar mult prea mult, însă Porfiri n-a dat nici un semn. Asta cu siguranţă nu-i a bine...“ Raskolnikov îşi luă şapca şi, după ce stătu puţin pe gânduri, ieşi din odaie. Era prima zi după atâta vreme când se simţea cel puţin sănătos la minte. „Trebuie să isprăvesc treaba cu Svidrigailov, se gândi, cu orice preţ şi cât mai repede; se pare că şi ăsta aşteaptă să vin singur la el.“ Şi în clipa aceea, o asemenea ură îi cuprinse inima obosită, încât ar fi fost poate în stare să şi omoare pe unul dintre cei doi: Svidrigailov ori Porfiri. Cel puţin, simţea că, dacă n-o făcea acum, era în stare s-o facă şi mai târziu. „O să vedem, o să vedem“, îşi repeta.

Dar cum deschise uşa spre palier, dădu nas în nas cu Porfiri. Venea la el. Pentru o clipă, Raskolnikov rămase încremenit. Lucru ciudat, nu se arătă foarte surprins şi aproape că nici nu se sperie. Doar tresări uşor, iar în clipa următoare era deja gata de atac. „Poate ăsta-i deznodământul! Dar cum o fi venit aşa, tiptil, pisiceşte, de n-am auzit nimic? N-o fi tras cu urechea?“

— Nu te aşteptai la musafiri, Rodion Romanâci! strigă râzând Porfiri Petrovici. De mult mă pregătesc să vin şi acum, că am trecut pe-aici, m-am gândit: de ce să nu intru eu vreo cinci minute să-l văd? Unde te găteai să pleci? Nu te reţin mult. Doar cât fumez o ţigară, dacă o îmi dai voie.

— Luaţi loc, Porfiri Petrovici, luaţi loc, îşi pofti Raskolnikov musafirul, cu un aer care părea atât de mulţumit şi de amical, încât zău dacă nu s-ar fi mirat şi el de s-ar fi putut vedea.

Nu mai simţea nici o frică. La fel se întâmplă uneori să stea omul cu un tâlhar în coaste o jumătate de ceas, înspăimântat de moarte, dar când acela îi pune cuţitul la gât, îi piere orice frică. Se aşeză chiar în faţa lui Porfiri şi îl privi fără să clipească. Porfiri miji ochii şi începu să tragă din ţigară.

„Hai, spune odată, spune! părea gata să răbufnească Raskolnikov. Hai odată, de ce, de ce nu vorbeşti?“

~ II ~

— Ce ţi-e şi cu ţigările astea! spuse în sfârşit Porfiri Petrovici, terminând de fumat şi trăgându-şi sufletul. O pacoste sunt, o adevărată pacoste, dar nu-s în stare să mă las! Tuşesc, a început să mă râcâie pe gât, mă şi sufoc. Ştii, sunt cam fricos, şi m-am dus acum câteva zile la doctorul B., că el consultă fiecare bolnav pe puţin o jumătate de ceas. A râs când s-a uitat la mine; m-a ciocănit, m-a ascultat. „Dumneavoastră, zice, vă dăunează tutunul; aveţi plămânii dilataţi.“ Bun, dar cum să mă las? Ce să pun în loc? Nu beau, asta şi e nenorocirea, he-he-he, că nu beau! Totul e relativ, Rodion Romanâci, totul este relativ!

„Ce face, o ia iar cu tertipurile lui!“, se gândi scârbit Raskolnikov. Îşi aminti dintr-odată, în întregime, scena petrecută nu demult, la ultima lor întâlnire, şi senzaţia de-atunci îl izbi ca un talaz.

— Am mai trecut pe la dumneata alaltăieri-seară, ştiai? continuă Porfiri Petrovici uitându-se de jur împrejur prin odaie. Chiar aici în cameră am fost. Întocmai ca azi, treceam prin apropiere şi ce mi-am zis: hai să-i întorc vizita. Am intrat, fiindcă uşa era larg deschisă; m-am uitat, am aşteptat ce-am aşteptat şi, fără s-o mai anunţ pe slujnica dumitale, am plecat. Nu încui uşa?