— Am venit să mă explic, Rodion Romanâci taică, să mă explic! Îţi datorez o explicaţie, urmă zâmbind uşor şi chiar îl bătu uşurel cu palma peste genunchi pe Raskolnikov, dar aproape în acelaşi timp, faţa lui deveni serioasă şi îngrijorată, chiar tristă parcă, spre mirarea lui Raskolnikov. Nu mai văzuse încă la el şi nici nu bănuise că putea să-şi ia o astfel de expresie. Ciudată a mai fost scena care a avut loc între noi ultima dată, Rodion Romanâci. Drept e că şi la prima noastră întâlnire s-a petrecut o scenă la fel de ciudată, însă atunci... Ei, dar acum să le luăm pe rând! Uite ce e: poate că am greşit faţă de dumneata; simt asta. Ţii minte cum ne-am despărţit: la amândoi stăteau să ne plesnească nervii şi ne tremurau genunchii. Ştii, lucrurile au ieşit cam anapoda, nu ne-am purtat ca nişte gentlemeni. Or, noi suntem totuşi nişte gentlemeni; adică, oricum, întâi şi-ntâi gentlemeni; lucrul ăsta trebuie înţeles. Ţii minte la ce-am ajuns... aşa ceva chiar nu se face.

„Ce-i cu asta, drept cine mă ia?“, se întrebă uluit Raskolnikov ridicându-şi faţa şi făcând ochii mari la Porfiri.

— M-am gândit că e mai bine pentru noi să punem cărţile pe masă, urmă Porfiri Petrovici lăsând puţin capul pe spate şi plecând ochii, ca şi cum n-ar fi vrut să-şi mai tulbure cu privirea fosta victimă şi ar fi renunţat la vechile metode şi şiretlicuri. Nu poţi să mergi la infinit cu bănuieli şi scene de soiul ăsta. Ne-a scos atunci din încurcătură Mikolka, fiindcă altfel nu ştiu unde-ar fi ajuns lucrurile între noi. Afurisitul ăla de târgoveţ stătea atunci ascuns în cameră la mine, chiar în spatele peretelui, poţi să-ţi închipui? Desigur, ştii lucrul ăsta; de altfel, am aflat că a trecut după aceea pe la dumneata, dar n-a fost ce-ai presupus dumneata atunci: eu n-am trimis după nimeni şi nici n-am dat vreo dispoziţie. Mă întrebi de ce n-am dat? Cum să-ţi spun, atunci am cam fost şi eu luat prin surprindere. Abia de-am trimis după portarii ăia. (I-ai zărit, pesemne, în trecere.) M-a străfulgerat un gând: atunci, vezi dumneata, eram ferm convins, Rodion Romanâci. Bun, m-am gândit, scap eu acum din mână ceva, dar prind de coadă altceva – cel puţin, ce mă interesează pe mine, pe mine personal, nu scap. Dar ai o fire tare irascibilă, Rodion Romanâci; chiar peste măsură, pe lângă toate celelalte particularităţi ale firii şi ale sufletului dumitale, pe care trăgeam nădejde că le-am dibuit. Bineînţeles, ştiam şi atunci că nu se-ntâmplă întotdeauna să se ridice omul în picioare şi să-ţi trântească în faţă tot adevărul. Deşi se întâmplă şi aşa, mai ales când faci omul să-şi iasă din fire, dar, în orice caz, foarte rar. Atâta lucru puteam să-mi închipui şi eu. Dar eu mă gândeam: barem să-i smulg o dovadă mică, cea mai măruntă, una singură, numai să ştiu că am pus mâna pe ceva, ca să am ceva concret şi palpabil, nu doar psihologie. Fiindcă, mă gândeam eu, dacă omul e vinovat, atunci sigur poţi obţine de la el ceva concret, te poţi bizui chiar pe cel mai neaşteptat rezultat. Eu pe firea dumitale m-am bizuit atunci, Rodion Romanâci, pe fire mai mult decât pe orice! Mi-am pus chiar mare nădejde în dumneata.

— Ce... ce tot spuneţi? bâigui într-un sfârşit Raskolnikov, fără să-şi dea prea bine seama de întrebarea lui. „Ce tot spune, se gândi derutat, oare chiar să creadă că sunt nevinovat?“

— Ce spun? Am venit să mă explic, o socotesc ca pe-o datorie sfântă, ca să zic aşa. Vreau să-ţi explic totul de-a fir a păr, toată istoria cu întunecarea mea, ca să zic aşa, de-atunci. Te-am făcut să suferi mult, Rodion Romanâci. Nu sunt un monstru. Înţeleg şi eu ce înseamnă să pui aşa ceva în spinarea unui om deprimat, dar mândru, autoritar şi impulsiv, mai cu seamă impulsiv! Eu, oricum, te socotesc un om nobil şi, până la un anumit punct, chiar generos, deşi nu sunt de acord cu toate convingerile dumitale, asta consider de datoria mea să-ţi spun dinainte, direct şi cu deplină sinceritate, fiindcă, mai presus de orice, nu vreau să te înşel. De cum te-am cunoscut, m-am simţit ataşat de dumneata. Cuvintele mele or să te facă poate să râzi. Ai tot dreptul. Ştiu că nu m-ai putut suferi de la prima privire şi, de fapt, nici n-aveai pentru ce să mă îndrăgeşti. Ia-o cum vrei, dar acum doresc să şterg prin toate mijloacele impresia pe care ţi-am făcut-o şi să-ţi dovedesc că am inimă şi conştiinţă. Îţi vorbesc sincer.

Porfiri Petrovici se opri un moment, cu un aer plin de demnitate. Raskolnikov simţi că îl năpădeşte din nou spaima, una nouă. Gândul că Porfiri îl consideră nevinovat începu deodată să-l sperie.

— S-o iau în ordine şi să-ţi povestesc cum a început totul, nu cred că e nevoie, urmă Porfiri Petrovici, poate chiar ar fi de prisos. Ce-i drept, nici nu cred că aş fi în stare. Cum să explici asta în amănunt? Mai întâi au fost nişte zvonuri. Ce fel de zvonuri, de la cine au pornit, când... şi cum s-a ajuns taman la dumneata, cred că şi asta e de prisos să spun. Dar pentru mine totul a început de la o întâmplare, de la ceva absolut întâmplător, care putea la fel de bine să aibă sau să nu aibă loc. Care anume? Hm, cred că nici despre asta n-are rost să vorbim. Toate zvonurile şi întâmplările astea, pe mine m-au dus atunci la o idee. Mărturisesc sincer – fiindcă, dacă vrei să fii sincer, trebuie să fii până la capăt – că eu am fost primul care m-am oprit atunci la dumneata. Toate chestiile alea, însemnările făcute de bătrână pe obiecte şi