celelalte, toate alea erau nimicuri. Din astea se găsesc cu sutele. Pe urmă, am avut ocazia să aflu în amănunt scena din biroul de la secţie, tot întâmplător, şi nu aşa, oricum, ci de la cineva a cărui relatare era temeinică şi care, fără să-şi dea seama, i-a dibuit foarte bine înţelesul. Şi toate, Rodion Romanâci, duceau doar la un lucru, unul singur! Atunci, cum să n-o iei în partea aceea? Din o sută de iepuri n-o să faci niciodată un cal şi din o sută de bănuieli n-o să faci niciodată o dovadă, cum spune un proverb englezesc, dar una e prudenţa şi alta patima, şi încearcă numai să te pui cu patima, fiindcă anchetatorul e şi el tot om. Mi-am mai amintit şi articolul dumitale din revista aceea, ţii minte că am vorbit despre el în amănunt la prima dumitale vizită. Atunci te-am luat peste picior, dar numai ca să te fac să spui mai mult. Repet, eşti foarte impulsiv şi foarte bolnav, Rodion Romanâci. Că eşti curajos, arogant, serios şi... că ai suferit mult, chiar foarte mult, asta ştiam deja... Toate lucrurile astea îmi erau cunoscute, iar articolul dumitale l-am citit ca pe ceva familiar. A fost conceput în nopţi de insomnie şi de exaltare, când inima îţi freamătă şi îţi bate cu putere, cuprinsă de entuziasm. Iar entuziasmul ăsta mândru, copleşitor, e periculos la tinereţe! Atunci te-am luat peste picior, dar acum îţi spun că mi-a plăcut grozav, ca amator, desigur, această primă încercare tinerească, înflăcărată, a condeiului. Fum, ceaţă şi o strună care vibrează în negură. Articolul dumitale e absurd şi fantastic, dar răzbate din el o mare sinceritate, se simte în el un orgoliu tineresc şi integru, are curajul disperării. E sumbru, dar nu-i rău. L-am citit şi l-am pus deoparte şi... cum l-am pus deoparte, m-am gândit: „Ei, cu omul ăsta lucrurile nu se vor opri aici!“. Păi, spune-mi şi mie, după asemenea introducere, cum să nu te intereseze ce-o să urmeze! Ah, Doamne! Oare spun ceva? Oare afirm acum ceva? Atunci n-am făcut decât să observ. E ceva aici? mă gândeam. Nu-i nimic aici, chiar nimic, absolut nimic. Şi apoi, ca anchetator, nu-mi şade bine să fiu atât de prins: doar îl am în mâinile mele pe Mikolka, cu dovezi cu tot, în timp ce-n partea cealaltă am tot ce vreau, dar nu dovezi! Şi iar vin cu psihologia mea: de el trebuie să mă ocup, fiindcă aici e o chestiune de viaţă şi de moarte. De ce-ţi spun acum toate astea? Ca să ştii şi să nu mă învinuieşti în mintea şi-n inima dumitale că m-am purtat cu răutate atunci cu dumneata. N-a fost răutate, ţi-o spun sincer, he-he! Te-oi fi gândit: n-am fost atunci la dumneata cu vreo percheziţie? Ba am fost, am fost, he-he! Am fost când erai bolnav şi zăceai la pat. N-am fost oficial şi în persoană, dar am fost. Şi ultimul fir de păr din locuinţa dumitale a fost cercetat, chiar de la bănuieli, dar – umsonst1! Mă gândeam: omul ăsta o să vină la mine, o să vină singur, chiar foarte curând; dacă e vinovat o să vină negreşit. Altul n-ar veni, dar ăsta o să vină. Şi ţii minte cum a început să-l ia gura pe dinainte pe domnul Razumihin în faţa dumitale? Noi am pus la cale totul ca să te dăm peste cap, de asta am şi lansat zvonul, ca să-l ia pe el gura pe dinainte în faţa dumitale, că nu-i domnul Razumihin omul care să nu-şi arate indignarea. Domnului Zametov i-au sărit mai întâi în ochi furia şi îndrăzneala dumitale: păi, cum să trânteşti, hodoronc-tronc, la cârciumă: „Eu am ucis!“. E prea îndrăzneţ, prea riscant şi, dacă e vinovat, mă gândeam eu, apoi e un luptător de temut! Aşa mă gândeam. Să aştept! Să te aştept cât pot, că pe Zametov l-ai făcut zob atunci, ce mai, şi... tocmai aici e chestia, că toată afurisita asta de psihologie are două tăişuri! Ei, aştept eu şi uite că te trimite Dumnezeu – vii! Cum îmi mai bătea inima... Eh! Ce te-a făcut să vii atunci? Iar râsul, râsul acela al dumitale, când ai intrat, ţii minte? Atunci am văzut prin dumneata ca prin sticlă şi, dacă nu te-aş fi aşteptat cum te-am aşteptat, n-aş fi observat nimic în râsul acela. Ca să vezi ce înseamnă să fii montat! Şi domnul Razumihin atunci... ah, piatra aia, piatra, ţii minte, piatra sub care mai şi erau ascunse lucrurile! Parcă o şi vedeam pe undeva pe-acolo, prin grădina de zarzavat, că de o grădină de zarzavat i-ai vorbit atunci lui Zametov şi pe urmă mie, a doua oară, nu? Iar când am început atunci să-ţi luăm la puricat articolul, cum te-ai apucat dumneata să prezinţi problema! Fiecare cuvânt al dumitale mi se părea cu două înţelesuri, ca şi cum aş fi citit printre rânduri! Ei, Rodion Romanâci, uite în felul ăsta am ajuns să pun ultimii stâlpi la construcţia mea, dar când m-am izbit cu fruntea de ea m-am trezit la realitate. Nu, mi-am zis, am luat-o razna! Dacă vrei, poţi să explici toate astea, până la ultimul punct, exact pe dos, şi chiar iese ceva mai firesc. Un chin! „Nu, mi-am zis, mai bine să smulg o dovadă, cât de mică!...“ Dar când am auzit de clopoţelul ăla de la uşă, ce mai, am înţepenit, m-a apucat şi tremuratul. „Ei, m-am gândit, uite dovada! O ai!“ Nici n-am mai stat să chibzuiesc, pur şi simplu n-am vrut. În clipa aceea aş fi dat o mie de ruble de la mine numai să te văd cu ochii mei: cum ai mers dumneata atunci o sută de paşi în rând cu târgoveţul acela, după ce ţi-a trântit în faţă „criminalule“ şi n-ai îndrăznit să-l întrebi nimic tot drumul! Dar fiorul îngheţat din măduva oaselor? Dar clopoţelul ăla în semidelirul din timpul bolii? Aşa că, Rodion Romanovici, ce să te mai miri după asta că am făcut atunci glumele alea