cu dumneata? Şi de ce-ai venit tocmai în clipa aceea? Că parcă te împingea ceva şi pe dumneata, pe cuvântul meu, şi dacă nu ne oprea Mikolka atunci... dar pe Mikolka ţi-l aminteşti cum a intrat? Ţi-l aminteşti bine? A fost ca un trăsnet. Un trăsnet care a bubuit printre nori! Ei, şi cum l-am primit eu? N-am crezut nici atâtica, ai putut să vezi şi dumneata! Asta, atunci! Dar şi pe urmă, după ce-ai plecat dumneata, când a început să răspundă cât se poate de coerent la unele puncte, de m-am mirat şi eu, nici atunci n-am crezut o iotă! Ca să vezi ce înseamnă să ţi se înşurubeze o idee în cap. Nu, mi-am zis, Morgen früh2! Ce Mikolka!

— Mie mi-a spus Razumihin adineauri că îl învinuiţi şi acum pe Nikolai şi că l-aţi asigurat chiar dumneavoastră...

I se tăie răsuflarea şi nu mai termină. Asculta cu o emoţie de nedescris, căci omul care citise prin el se dezicea. Se temea să creadă şi nu credea. Căuta avid să prindă ceva mai precis şi mai categoric din nişte cuvinte care erau încă nelămurite.

— Domnul Razumihin! strigă Porfiri Petrovici bucurându-se parcă de întrebarea lui Raskolnikov, care până atunci tăcuse. He-he-he! Păi, domnul Razumihin n-are ce căuta aici: când doi se împacă, al treilea n-are de ce să se bage. Domnul Razumihin oricum e pe dinafară, a dat fuga la mine galben ca un mort... Să-l lăsăm în plata Domnului, n-avem de ce să-l amestecăm! Cât despre Mikolka, vrei să ştii ce-i cu el, adică aşa cum văd eu lucrurile? În primul şi-n primul rând e încă un copil necopt la minte şi nu că ar fi fricos, dar are ceva de artist în el. Zău, să nu râzi că îl percep aşa. E naiv şi foarte impresionabil. E sensibil şi are imaginaţie. Cântă, dansează şi am auzit că are un fel de-a spune basme de vine lumea şi de prin alte locuri să-l asculte. Merge şi la şcoală, dar e de-ajuns să-i arăţi un deget ca să se prăpădească de râs; poate să bea până nu mai ştie de el, dar nu că ar avea patima asta, ci numai aşa, cum te îmbeţi când te iei cu alţii, copilăreşte. La fel a şi furat, dar nu înţelege nici el ce-a făcut, zice: „Ăsta-i furt, că am luat ceva de pe jos?“. Şi să mai ştii că e rascolnic3 sau poate nu chiar rascolnic, sectant pur şi simplu; a avut printre neamuri nişte beguni4 şi a stat chiar el nu demult într-un sat, sub conducerea spirituală a unui stareţ, doi ani a stat. Toate astea le-am aflat de la Mikolka şi de la nişte oameni de-ai lui de prin Zaraiski. Dar asta nu-i tot! A vrut chiar să fugă în pustie! Era cuprins de un avânt religios, noaptea se ruga la Dumnezeu, citea cărţi vechi, „adevărate“, nu mai ştia de altceva. Petersburgul a avut o mare influenţă asupra lui, mai ales sexul frumos şi vinul. Impresionabil cum era, a uitat şi de stareţ şi de tot. Din câte ştiu, îl îndrăgise un pictor de pe-aici, începuse să se ducă pe la el şi uite atunci s-a întâmplat! S-a zăpăcit şi – hait – să se spânzure! Să fugă! Ce să-i faci, asta-i imaginea pe care şi-a făcut-o poporul despre justiţia noastră! Pe unii îi îngrozeşte cuvântul „condamnare“. A cui e vina? Uite, poate noile tribunale să mai schimbe ceva. Ah, să dea Domnul! Ei, şi pesemne că la puşcărie şi-a adus aminte de preacinstitul stareţ; a apărut din nou şi Biblia. Ştii, dumneata, Rodion Romanâci, ce înseamnă pentru unii dintre ei „să pătimească“? Nu înseamnă să sufere pentru cineva, ci pur şi simplu că „trebuie să sufere“; adică suferinţa trebuie primită, iar dacă vine de la autorităţi, cu atât mai mult. Am avut şi eu de-a face la vremea mea cu un deţinut, un om blând şi smerit; un an de zile a stat la puşcărie, noaptea citea Biblia pe cuptor şi a tot citit până a luat-o razna, pe urmă, nitam-nisam, a înşfăcat o cărămidă şi a aruncat-o în capul unui gardian, fără ca acela să-i fi făcut ceva. Şi cum a aruncat-o: şi-a luat înadins un arşin distanţă, ca nu cumva să-l vatăme! Ei, şi se ştie ce se întâmplă cu un deţinut care se năpusteşte cu o armă asupra comenduirii: „a primit, carevasăzică, suferinţa“. Aşadar eu bănuiesc acum că Mikolka vrea să „pătimească“ sau ceva de felul ăsta. Iar faptele confirmă ce ştiu eu. Numai că el nu ştie că ştiu. Ce, nu eşti de acord că dintr-un popor ca ăsta ies oameni fanatici? Şi încă cum! Şi-a amintit de stareţ, mai cu seamă de când a încercat să se spânzure. De altminteri, o să-mi povestească tot, o să vină el singur la mine. Crezi că o să mai susţină toate astea? Ai răbdare, încă se mai codeşte! Aştept din clipă-n clipă să vină să-şi retragă depoziţia! Mikolka ăsta mi-a devenit drag şi-l cercetez în amănunt. Şi ce crezi! He-he! La unele puncte mi-a răspuns foarte coerent, e clar că s-a interesat, s-a pregătit cu dibăcie, în schimb la alte puncte parcă e căzut din lună, habar n-are de nimic, e total pe dinafară, fără să bănuiască deloc că e pe dinafară! Nu, Rodion Romanâci taică, aici nu e vorba de Mikolka! Aici e un caz fantastic, sinistru, un caz modern, al vremurilor noastre, când sufletul omenesc e întunecat de fraze ca: „sângele împrospătează“ şi când tot ce se propovăduieşte în viaţă e confortul. Aici e vorba de himere desprinse din cărţi, de o inimă otrăvită de teorii; vezi hotărâre de la primul pas, dar de un fel aparte, vinovatul s-a hotărât să săvârşească omorul, însă aşa cum s-ar fi prăbuşit din vârful unui munte sau s-ar fi aruncat din turla bisericii, adică s-a dus să ucidă, dar parcă nu