pe picioarele lui. Uşa a uitat s-o închidă după el, dar de ucis a ucis, două femei a ucis, pentru o teorie. A ucis, dar banii n-a mai reuşit să-i ia, iar ce a izbutit să înhaţe a ascuns sub o piatră. Nu i-a ajuns chinul pe care l-a îndurat stând după uşă în timp ce oamenii o forţau şi trăgeau de clopoţel – nu, a mai venit şi după aceea în locuinţa goală, mai mult delirând, să-şi aducă aminte sunetul clopoţelului şi să simtă iar fiorul îngheţat din măduva oaselor... Bun, punem asta pe seama bolii, dar uite ce mai e: a ucis, dar se socoteşte un om cinstit, dispreţuieşte pe toată lumea, umblă ca un înger palid, nu. Nu e Mikolka, Rodion Romanâci taică, aici nu-i Mikolka!

Cuvintele astea din urmă, după toate cele care fuseseră spuse înainte şi care aduceau atât de mult a renunţare, erau mult prea neaşteptate. Raskolnikov începu să tremure tot, parcă l-ar fi străpuns o săgeată.

— Atunci... cine a... ucis? întrebă neputând să mai reziste, cu răsuflarea tăiată.

Porfiri Petrovici s-a lăsat pe speteaza scaunului, atât de surprins a fost şi el de neaşteptata întrebare.

— Cum cine a ucis? repetă Porfiri parcă necrezându-şi urechilor. Dumneata ai ucis, Rodion Romanâci! Dumneata ai ucis..., adăugă aproape în şoaptă, cu un glas ferm, sigur pe el.

Raskolnikov sări cât colo de pe divan, rămase în picioare câteva clipe şi se aşeză din nou, fără să rostească un cuvânt. Spasme uşoare făceau să-i tresară toţi muşchii feţei.

— Îţi tremură buzele ca şi atunci, murmură aproape compătimitor Porfiri Petrovici. Rodion Romanovici, dumneata nu m-ai înţeles bine, se pare, adăugă el după o scurtă tăcere, de asta şi eşti aşa de mirat. Eu tocmai de asta am venit, ca să-ţi spun tot şi să dăm lucrurile pe faţă.

— N-am ucis eu, şopti Raskolnikov, întocmai ca un copil mic când e prins asupra faptei.

— Ba da, dumneata, Rodion Romanâci, dumneata şi numai dumneata, spuse într-o şoaptă severă şi fermă Porfiri.

Tăcură amândoi şi tăcerea aceea ţinu ciudat de mult, vreo zece minute. Raskolnikov, cu coatele pe masă, îşi trecea degetele prin păr, fără o vorbă. Porfiri Petrovici şedea şi aştepta cuminte. Deodată, Raskolnikov se uită dispreţuitor la Porfiri.

— Iar începeţi cu vechile metode, Porfiri Petrovici! Iar cu aceleaşi procedee: chiar nu v-aţi săturat de ele?

— Ei, ce metode mai sunt şi astea! Altfel stătea treaba dacă aveam martori, dar noi stăm doar la o bârfă. Vezi şi dumneata, n-am venit să te hăituiesc şi să te prind ca pe un iepure. Recunoşti ori nu, în clipa asta mi-e perfect egal. În sinea mea sunt sigur oricum.

— Atunci de ce-aţi mai venit? întrebă iritat Raskolnikov. Vă repet întrebarea de mai înainte: dacă credeţi că sunt vinovat, de ce nu mă băgaţi la zdup?

— Ei, asta da întrebare! O să-ţi răspund pe puncte: în primul rând, nu-mi convine să te pun aşa, de-a dreptul, sub arest.

— Cum adică, nu vă convine? De vreme ce sunteţi convins, trebuie...

— Ei, şi ce dacă sunt convins? Toate astea sunt deocamdată numai visuri de-ale mele. De ce te-aş trimite acum la odihnă acolo? Căci odihnă o socoteşti şi dumneata, dacă o ceri singur. Să zicem că-l aduc pe târgoveţ să te demaşte şi dumneata îi spui: „Eşti beat? Cine m-a văzut cu tine? M-am gândit eu că eşti beat, şi aşa a şi fost“. Ei, ce pot eu să mai spun, mai ales că vorbele dumitale sunt mai verosimile decât ale lui, fiindcă depoziţia lui se bazează numai pe psihologie, care nici nu se potriveşte cu mutra lui, iar dumneata nimereşti în plin, fiindcă ticălosul bea de stinge, e ştiut de beţiv. Doar am recunoscut deschis că psihologia asta e cu două tăişuri şi că al doilea tăiş poate să fie mai puternic şi mult mai verosimil şi că deocamdată n-am nimic împotriva dumitale. Dacă o să te arestez totuşi şi dacă, uite, am venit chiar eu (ceea ce nu se face deloc) să-ţi fac cunoscut totul dinainte, îţi spun deschis (nici asta nu se face) că nici asta nu-mi convine. Ei, şi în al doilea rând, am venit la dumneata...

— Da, şi-n al doilea rând? (Raskolnikov era cu sufletul la gură.)

— Pentru că, aşa cum am mai spus adineauri, mă socotesc dator cu o explicaţie faţă de dumneata. Nu vreau să mă iei drept un monstru, cu atât mai mult cu cât, crezi ori nu, te simpatizez sincer. În al treilea rând, am venit la dumneata cu o propunere deschisă şi directă: mărturiseşte-ţi vina. O să fie infinit mai convenabil şi pentru dumneata, şi pentru mine, fiindcă scap de povară. Ei, e sau nu franc din partea mea?

Raskolnikov rămase o clipă pe gânduri.

— Vedeţi, Porfiri Petrovici, spuneţi că nu aveţi împotriva mea decât psihologie, însă vreţi o dovadă clară ca o demonstraţie matematică. Dar dacă acum greşiţi chiar dumneavoastră?

— Nu, Rodion Romanâci, nu greşesc. Am o dovadă. Dovada asta am găsit-o încă de-atunci, Dumnezeu mi-a trimis-o.

— Ce dovadă?

— Asta nu-ţi spun, Rodion Romanâci. În orice caz, acum nici nu mai am dreptul să amân, o să te arestez. Aşa că, gândeşte-te: mie acum mi-e perfect egal, adică o fac numai şi numai pentru dumneata. Dumnezeu mi-e martor, o să fie mai bine pentru dumneata, Rodion Romanâci!

Raskolnikov zâmbi răutăcios.

— Nu e numai de râs, dar e chiar