neobrăzare. Bun, să zicem că sunt vinovat – lucru pe care nu-l recunosc –, dar pentru ce să mai vin eu să mărturisesc, când singur spuneţi că o să stau acolo, la dumneavoastră, la odihnă?

— Eh, Rodion Romanâci, nu te încrede cu totul în cuvinte, poate că n-o să fie deloc la odihnă! Asta e doar o teorie, şi mai e şi a mea pe deasupra, însă ce autoritate am eu în faţa dumitale? Poate ascund şi acum câte ceva de dumneata. Doar n-o să mă apuc să-mi deşert sacul, he-he! Mă întrebi care e folosul? Păi ştii ce reducere a pedepsei ai pentru asta? Fiindcă vii când? În ce moment? Gândeşte-te la asta! Când cineva a luat crima asupra sa şi a încurcat toată treaba. Iar eu îţi jur, uite, în faţa lui Dumnezeu, că o să potrivesc lucrurile în aşa fel „acolo“ şi o să aranjez ca mărturisirea dumitale să pară cu totul neaşteptată. O să facem praf toată psihologia; o să desfiinţez toate bănuielile împotriva dumitale, în aşa fel încât crima dumitale să pară un fel de întunecare a minţii, fiindcă, la drept vorbind, asta şi este. Sunt un om cinstit, Rodion Romanâci, şi am să-mi ţin cuvântul.

Raskolnikov rămase tăcut şi trist, cu capul plecat; se gândi îndelung şi, într-un sfârşit, zâmbi din nou, dar de data asta zâmbetul îi era blând şi amar.

— Eh, nu trebuie! spuse părând să nu se mai ascundă defel de Porfiri. Nu merită! N-am nevoie de nici o reducere de-a voastră!

— Ei, uite de asta m-am şi temut! exclamă Porfiri cu căldură şi parcă fără să vrea. De asta m-am şi temut, că n-ai nevoie de reducerea noastră.

Raskolnikov se uită la el cu o privire tristă şi gravă.

— Ei, nu dispreţui viaţa! zise Porfiri. Mai ai mult în faţă. Cum să nu-ţi trebuiască reducere, cum să nu-ţi trebuiască! Pripit mai eşti!

— Ce mai am mult?

— Viaţă! Ce, eşti proroc, poţi să ştii? Caută şi vei găsi. Poate că aici te-a şi aşteptat Dumnezeu. Iar lanţul ăla n-o să dăinuie în vecii vecilor...

— O să am reducere..., râse Raskolnikov.

— Te împiedică vreo ruşine burgheză? Poate te-ai speriat fără să ştii, fiindcă eşti tânăr! Totuşi, n-ai nici de ce să te sperii şi nici de ce să te ruşinezi că mărturiseşti.

— Eeh, puţin îmi pasă! şopti dispreţuitor şi dezgustat Raskolnikov, părând că nu mai vrea să vorbească.

Dădu iar să se ridice, ca şi cum ar fi vrut să plece, dar se aşeză din nou, vizibil disperat.

— Auzi, puţin îi pasă! Ţi-ai pierdut credinţa şi îţi închipui că te duc în chip grosolan cu zăhărelul; dar câţi ani ai în urma dumitale? Cât de mult ai înţeles? A scornit o teorie, iar acum îi e ruşine că a dat greş şi că ce a ieşit nu-i tocmai original! A ieşit o ticăloşie, ăsta-i adevărul, dar dumneata nu eşti totuşi un ticălos de la care nu mai ai ce spera. Nu eşti deloc un ticălos din ăsta! Cel puţin, nu te-ai păcălit mult timp singur, ai ajuns repede la ultimele consecinţe. Ce cred eu despre dumneata? Cred că eşti unul din aceia care, dacă i se varsă maţele pe-afară, stă şi se uită zâmbind la călău, numai să găsească o credinţă ori un dumnezeu. Ei, ai să găseşti şi ai să trăieşti. Ai nevoie, în primul rând, să schimbi aerul. Iar suferinţa e şi ea un lucru bun. Suferă. Poate chiar are dreptate Mikolka vrând suferinţă. Ştiu că n-ai credinţă, dar nu mai face pe şmecherul şi pe deşteptul, lasă-te în voia vieţii fără să mai stai pe gânduri; n-ai grijă – o să te scoată la liman şi o să te pună pe picioare. La ce liman? De unde să ştiu eu? Eu doar cred că mai ai mult de trăit. Ştiu că-mi iei cuvintele ca pe o predică învăţată dinainte, dar poate mai târziu o să-ţi aminteşti de ele şi or să-ţi fie de folos cândva, de asta şi vorbesc. Tot e bine că n-ai făcut altceva decât s-o omori pe bătrână. Ia să fi scornit altă teorie şi să fi făcut ceva de un milion de ori mai scârbavnic! Poate chiar trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, n-ai de unde să ştii, poate că te păstrează pentru ceva anume. Dar cu cât o să ai mai mult curaj, cu atât o să te temi mai puţin. Ţi-e frică de pedeapsa mare care te aşteaptă? Nu, în privinţa asta e chiar ruşinos să-ţi fie frică. Dacă ai făcut un asemenea pas, asta trebuie să te întărească. Aici e deja vorba de dreptate. Aşadar, fă cum cere dreptatea. Ştiu că nu mă crezi, dar până la urmă viaţa o să-şi spună cuvântul. Poate chiar ai să prinzi drag de ea. Acum îţi trebuie doar aer, aer, aer!

— Dar cine sunteţi dumneavoastră, strigă Raskolnikov, sunteţi vreun proroc? Aţi atins vreun calm olimpian de-mi faceţi profeţiile astea mai mult decât înţelepte?

— Cine sunt eu? Sunt un om sfârşit, nimic mai mult. Mă rog, un om care simte şi înţelege, care poate mai ştie unele lucruri, dar unul sfârşit. Cu dumneata e însă altceva: Dumnezeu ţi-a pregătit o viaţă (şi cine ştie, poate când o să treacă fumul, n-o să mai fie nimic). Ei, şi ce dacă intri într-o altă tagmă de oameni? De confort o să-ţi pară rău, când ai un suflet ca al dumitale? Sau poate de faptul că n-o să te mai vadă nimeni prea mult timp? Nu aici e problema, ci la dumneata însuţi. Fă-te soare şi o să te vadă toată lumea. Dar soarele trebuie să