fie mai întâi soare. Iar zâmbeşti, nu ştiu de ce, fiindcă vorbesc ca Schiller? Pun rămăşag că-ţi închipui că te iau cu zăhărelul, he-he-he! Eu te rog, Rodion Romanâci, să nu mă crezi pe cuvânt, te rog chiar să nu mă crezi niciodată pe de-a-ntregul – am năravul ăsta, sunt de acord. Însă uite ce vreau să mai adaug: câtă josnicie şi câtă cinste sunt în mine vei putea judeca, cred, singur!

— Când aveţi de gând să mă arestaţi?

— Păi, o zi jumate sau două pot să-ţi mai las, să te plimbi. Gândeşte-te, drăguţule, roagă-te la Dumnezeu. O să fie mai în folosul dumitale, zău că da.

— Bun, şi dacă fug? întrebă cu un zâmbet ciudat Raskolnikov.

— Nu, n-o să fugi. Un mujic, un sectant la modă – lachei ai ideilor altora –, ăştia da, fug, fiindcă lor şi vârful unui deget dacă li-l arăţi, precum micimanului Dârka, or să creadă toată viaţa în orice pofteşti. Dar dumneata, dacă nu mai crezi în teoria dumitale, de ce să fugi? Şi ce-ai face ca fugar? E rău să trăieşti ca fugar şi e greu, iar dumitale îţi trebuie în primul rând o situaţie clară, îţi trebuie aer curat; păi de aerul ăla ai dumneata nevoie? Dacă fugi, o să te întorci singur înapoi. Fără noi nu te poţi descurca. Dar dacă te pun sub lacăt la închisoare, să stai o lună, două, hai, trei – ţine minte ce-ţi spun –, odată te pomeneşti că mărturiseşti singur şi poate fără să te aştepţi nici dumneata. N-o să ştii nici în ceasul dinainte că o să te duci să mărturiseşti. Uite, sunt chiar convins că ai să te hotărăşti să „primeşti suferinţa“; acum nu mă crezi, dar ai să ajungi singur la vorbele mele. Fiindcă, Rodion Romanâci, suferinţa e un lucru mare; nu te uita că am pus osânză pe mine, nu contează, ştiu eu ce ştiu. Să nu râzi, în suferinţă e o idee. Mikolka are dreptate. Nu, n-o să fugi, Rodion Romanâci.

Raskolnikov se ridică şi îşi luă şapca. Porfiri Petrovici se ridică şi el.

— Te pregăteşti să faci o plimbare? O să fie o seară frumoasă, numai să nu înceapă vreo furtună. Deşi ar fi chiar mai bine, se mai împrospătează aerul...

Îşi luă şi el şapca.

— Vă rog, Porfiri Petrovici, să nu vă băgaţi în cap, spuse apăsat şi sever Raskolnikov, că am recunoscut ceva astăzi, în faţa dumneavoastră. Sunteţi un om ciudat şi v-am ascultat numai din curiozitate. Dar nu am recunoscut nimic... Nu uitaţi asta.

— Ei, ştiu deja lucrul ăsta, n-o să uit, dar uite-l cum tremură. Nu te nelinişti, drăguţule; o să fie precum ţi-e voia. Plimbă-te puţin, însă nu prea departe. Pentru orice eventualitate, mai am la dumneata o mică rugăminte, adăugă coborând glasul, mai delicată, dar importantă: în cazul în care (deşi mă îndoiesc şi nu te cred deloc în stare), în astea patruzeci-cincizeci de ceasuri, îţi vine ideea să sfârşeşti treaba altfel, în vreun fel mai ieşit din comun, să-ţi faci seama (e o presupunere absurdă, să mi-o ierţi), lasă un bileţel scurt, dar clar. Două rânduri, doar două, şi să pomeneşti şi despre piatră; o să fie mai nobil. Ei, la revedere... Gânduri bune şi un început fericit!

Porfiri ieşi, aplecându-se şi ferindu-se parcă să se uite la Raskolnikov. Acesta se apropie de fereastră şi, cu o nerăbdare iritată, aşteptă până când, după socoteala lui, avea să ajungă în stradă şi să se îndepărteze. Pe urmă părăsi şi el în grabă odaia.

 

1 În zadar (în germ., în orig).

2 Mâine-dimineaţă (în germ., în orig.).

3 Adept al unei secte care s-a despărţit de Biserica Ortodoxă rusă la mijlocul secolului XVII, rămânând fidelă aşa-numitului „rit vechi“.

4 Sectă religioasă ai cărei membri rătăceau toată viaţa (numele sectei vine de la verbul begat – „a fugi“) şi care nu se supuneau nici unei autorităţi lumeşti.

~ III ~

Se grăbea spre Svidrigailov. Ce putea să spere de la omul acela, nu ştia nici el. Dar omul acela avea un fel de putere ascunsă asupra lui. De când îşi dăduse seama de lucrul ăsta, nu îşi mai găsea liniştea, iar acum sosise momentul unei explicaţii.

Tot drumul îl chinui o întrebare: să fi fost Svidrigailov la Porfiri?

Pe cât putea el să judece, ar fi fost chiar în stare să jure, nu, nu fusese! După ce s-a gândit îndelung şi a revăzut în minte toată vizita lui Porfiri, şi-a spus: nu, n-a fost, cu siguranţă n-a fost!

Dar dacă n-a fost încă, o să se ducă sau nu la Porfiri?

I se păru că deocamdată n-o să se ducă. De ce? Nici asta nu putea spune, însă chiar dacă ar fi putut, acum nu şi-ar fi bătut prea mult capul cu aşa ceva. Toate astea îl frământau, dar în acelaşi timp parcă nu-i ardea de ele. Lucru ciudat, poate chiar de