necrezut pentru oricine, soarta lui imediată, din acel moment, îl îngrijora prea puţin. Altceva îl chinuia, ceva mult mai important, ceva legat numai şi numai de el, ceva esenţial. În acelaşi timp simţea o nesfârşită oboseală a minţii, deşi judecata îi mergea în dimineaţa aceea mai bine decât în toate zilele din urmă.

Dar mai merita acum, după toate câte se întâmplaseră, să se mai străduie să dea de capătul tuturor încurcăturilor acelora nenorocite? Merita, bunăoară, să încerce să tragă sforile în aşa fel încât Svidrigailov să nu se ducă la Porfiri? Să caute să afle şi să piardă timpul cu unul ca Svidrigailov!

Oh, cum se mai săturase de toate astea!

Totuşi, îşi continua grăbit drumul spre Svidrigailov; oare aştepta de la el ceva nou, ceva care să-l îndrume spre o ieşire? La o adică, te agăţi şi de-un pai! Oare soarta sau instinctul îi împingea unul spre celălalt? Poate că, în ceea ce-l privea, nu erau decât oboseala şi disperarea; poate că nu de Svidrigailov avea nevoie, ci de altcineva, iar Svidrigailov îi ieşise în cale cu totul întâmplător. Sonia? La ce să se ducă acum la Sonia? Să cerşească din nou lacrimile ei? Iar de Sonia îi era şi teamă. Sonia însemna verdictul necruţător, luarea imediată a unei decizii. Trebuia să aleagă: ori calea ei, ori calea lui. În clipa aceea, mai ales, nu se simţea în stare să dea ochii cu ea. Nu, nu era mai bine să încerce cu Svidrigailov? Ce mai însemna şi asta? Dar nu putu să nu recunoască în sinea lui că simţea, într-adevăr, de mult că are nevoie de el pentru ceva anume.

Totuşi, ce puteau ei doi să aibă în comun? Nici măcar ticăloşiile lor nu erau la fel. Pe deasupra, omul ăsta era antipatic, depravat la culme, fără îndoială, viclean şi alunecos, poate şi foarte rău. Circulau şi nişte istorii în sensul ăsta despre el. E drept că se ocupa de copiii Katerinei Ivanovna, dar cine ştie pentru ce şi ce însemna asta? Omul ăsta avea veşnic tot felul de intenţii şi de planuri.

În zilele din urmă, o altă idee îi umbla prin cap lui Raskolnikov şi îl neliniştea teribil, dar cu cât se străduia s-o alunge, cu atât îl apăsa mai tare! Uneori se gândea: Svidrigailov îi dăduse tot timpul târcoale şi îi dădea şi-acum; Svidrigailov îi aflase taina; Svidrigailov îi pusese gând rău Duniei. Dacă şi acum avea tot gânduri rele? Răspunsul era aproape sigur da. Dacă acum, aflându-i taina şi dobândind putere asupra lui, voia să-l folosească drept armă împotriva Duniei?

Gândul ăsta îl chinuia uneori până şi în somn, dar acum, mergând spre Svidrigailov, era prima dată când i se înfăţişa atât de clar. Era de-ajuns să-i treacă prin minte ca să îl apuce o furie sinistră. În primul rând, asta avea să schimbe totul, chiar şi situaţia lui: trebuia să-i dezvăluie imediat taina Dunecikăi. Trebuia, poate, chiar să se predea, ca să o oprească pe Dunia de la vreun pas necugetat. Scrisoarea? De dimineaţă Dunia primise o scrisoare! De la cine putea să primească o scrisoare aici, la Petersburg? De la Lujin, poate? E adevărat că Razumihin stă de pază, dar el nu ştie nimic. Să fie oare nevoie să-i spună totul? Respinse cu oroare gândul ăsta.

În orice caz, pe Svidrigailov trebuia să-l vadă cât mai repede, hotărî definitiv în sinea lui. Slavă Domnului, aici nu era nevoie să intre atât în amănunte, cât în esenţa lucrurilor; numai nu cumva, nu cumva să pună ceva la cale împotriva Duniei, că...

Raskolnikov obosise atât de tare în tot acest răstimp, în luna aceea din urmă, încât acum nu mai era în stare să găsească decât o singură soluţie la problemele de felul ăsta. „Atunci îl omor“, se gândi cu o rece deznădejde. Simţea o apăsare în suflet; se opri în mijlocul străzii şi începu să se uite în jur: pe ce drum o apucase şi încotro o lua? Era pe bulevardul X., la treizeci-patruzeci de paşi de piaţa Sennaia, prin care venise. Întreg etajul unei case din stânga era ocupat de o cârciumă. Toate ferestrele stăteau larg deschise; cârciuma, judecând după siluetele care se mişcau prin dreptul ferestrelor, era plină ochi. Sala răsuna de cântece, se auzeau un clarinet şi o vioară şi bubuia o tobă turcească. Răzbăteau glasuri stridente de femei. Vru să o ia înapoi, nepricepând de ce cotise pe bulevardul X., când deodată, la o fereastră deschisă din capăt, îl văzu stând chiar lângă geam, la o masă de ceai, cu pipa în dinţi, pe Svidrigailov. Asta îl surprinse teribil, aproape că îl îngrozi. Svidrigailov se uita la el în tăcere şi, ce îl izbi îndată pe Raskolnikov, părea că avea de gând să se ridice şi să plece pe furiş, înainte de-a fi observat. Raskolnikov se prefăcu imediat că nu îl zărise şi că se uita gânditor într-o parte, dar continuă să-l observe cu coada ochiului. Inima îi bătea nebuneşte. Aşa era: vădit lucru, Svidrigailov nu voia să fie văzut. Îşi scosese pipa din gură şi dădea deja să se ascundă; dar, în timp ce se ridica şi îşi împingea scaunul, îşi dădu pesemne brusc seama că Raskolnikov îl vedea şi-l urmărea cu privirea. Între ei se petrecu o scenă asemănătoare cu cea a primei lor întrevederi, când Raskolnikov se prefăcuse că mai dormea încă. Un zâmbet viclean se ivi pe faţa lui Svidrigailov şi se lăţi din ce în ce. Şi unul, şi altul ştiau că se văd şi se urmăresc reciproc. În fine, Svidrigailov izbucni într-un râs zgomotos.

— Hai! Hai, intră dacă vrei, sunt aici! îi strigă el pe geam.

Raskolnikov urcă la cârciumă.

Îl găsi într-o cămăruţă din spate, ce dădea cu o fereastră spre sala mare, unde