la douăzeci de măsuţe, în zbieretele disperate ale unui cor de cântăreţi, stăteau şi beau ceai negustori, conţopişti şi lume amestecată. De undeva răzbătea ţăcănitul unor bile de biliard. Pe măsuţa din faţa lui Svidrigailov se aflau o sticlă începută de şampanie şi un pahar pe jumătate plin. În încăpere mai erau un băieţel cu o flaşnetă mică în mână şi o fată voinică şi roşie în obraji, cu o fustă vărgată cu poala prinsă-n brâu şi cu o pălăriuţă de pai cu panglici, la vreo optsprezece ani, care, în ciuda corului din sala de-alături, cânta acompaniată la flaşnetă, cu un glas de contraaltistă destul de răguşit, un cântec servitoresc...

— Hai, gata! o întrerupse Svidrigailov când intră Raskolnikov.

Fata îşi curmă cântecul şi rămase într-o aşteptare respectuoasă. Şi cât cântase avusese o mină serioasă şi respectuoasă.

— Hei, Filip, un pahar! strigă Svidrigailov.

— Nu beau nimic, zise Raskolnikov.

— Cum doreşti, oricum nu era pentru dumneata. Bea, Katia! Azi nu mai am nevoie de tine, du-te!

Îi umplu ochi paharul cu şampanie şi îi puse pe masă o bancnotă galbenă. Katia bău tot paharul dintr-odată, aşa cum beau femeile, adică douăzeci de înghiţituri fără pauză, luă bancnota, îi sărută mâna lui Svidrigailov, care îi îngădui cât se poate de serios să i-o sărute, şi ieşi din încăpere, în timp ce băieţelul cu flaşneta se târa în urma ei. Fuseseră aduşi amândoi din stradă. Svidrigailov nu era la Petersburg nici de-o săptămână, dar parcă s-ar fi aflat acolo de când lumea. Pentru Filip, chelnerul de la cârciumă, care îi făcea deja temenele, se număra printre „ai casei“. Uşa dinspre sală se închise. Svidrigailov se simţea în camera asta ca la el acasă şi probabil că petrecea aici zile întregi. Era o cârciumă murdară, urâtă, poate nici de mâna a doua.

— Mă îndreptam spre dumneata şi uite că te-am găsit, începu Raskolnikov, dar nu ştiu cum de-am cotit acum din piaţa Sennaia pe bulevardul X.! N-o iau niciodată pe aici. Din piaţa Sennaia fac la dreapta. Nici măcar nu-i drumul spre dumneata. Numai ce-am cotit şi, poftim, am dat peste dumneata! Ciudat!

— De ce nu spui de-a dreptul: e o minune!

— Pentru că poate să fie numai o întâmplare.

— Ce fire are tot poporul ăsta! izbucni în râs Svidrigailov. N-ar recunoaşte neam, nici măcar în sinea lui, că crede în minuni! La fel şi dumneata, spui „poate să fie numai o întâmplare“. Ei, câţi din ăştia, care n-au curajul propriilor păreri sunt pe-aici, nici nu poţi să-ţi închipui, Rodion Romanâci! Nu la dumneata mă refer. Dumneata ai propria opinie şi ai curajul să ţi-o susţii. Aşa mi-ai şi trezit interesul.

— Doar cu atât?

— E de-ajuns şi atât.

Svidrigailov era puţin cam înfierbântat, deşi băuse doar jumătate de pahar cu şampanie.

— Am impresia că ai venit la mine înainte să afli că sunt capabil să am ceea ce numeşti dumneata propria opinie, remarcă Raskolnikov.

— Ei, atunci a fost altceva. Fiecare cu ale lui. Cât despre minune, ce să spun, pesemne ai dormit în ultimele două-trei zile. Păi, eu ţi-am indicat cârciuma asta, nu e nici o minune că ai venit direct aici; ţi-am spus chiar eu pe unde s-o iei, locul unde se află şi orele când poţi să mă găseşti aici. Îţi aminteşti?

— Am uitat, răspunse uimit Raskolnikov.

— Cred. De două ori ţi-am spus. Adresa ţi s-a întipărit mecanic în minte. Ai şi cotit-o încoace mecanic, exact la adresa indicată, fără să-ţi dai măcar seama. De altfel, nici când ţi-am spus atunci nu trăgeam nădejde că ai înţeles. Te trădezi prea uşor, Rodion Romanâci. Dar mai e ceva, uite: sunt convins că la Petersburg sunt mulţi care vorbesc singuri pe stradă. E un oraş cu oameni pe jumătate nebuni. Dacă am avea oameni de ştiinţă, adică medici, jurişti şi filozofi, ar putea face studii extrem de preţioase aici, fiecare în domeniul lui. Rar mai întâlneşti atâtea influenţe sumbre, brutale şi stranii asupra sufletului omenesc ca la Petersburg. Dacă ar fi să luăm numai influenţa climei! Şi mai e şi centrul administrativ al întregii Rusii, iar caracterul lui se reflectă probabil în toate. Dar nu despre asta-i vorba acum, ci despre faptul că te-am urmărit de câteva ori pe stradă. Când ieşi din casă îţi mai ţii capul drept. După douăzeci de paşi îl laşi deja în jos şi îţi duci mâinile la spate. Priveşti, dar e clar că nu vezi nimic, nici înainte, nici într-o parte nici în cealaltă. În fine, începi să mişti din buze şi să vorbeşti singur, uneori chiar îţi aduci un braţ în faţă şi te-apuci să perorezi, iar la urmă te opreşti în mijlocul drumului şi stai acolo de te uită Dumnezeu. Asta nu e bine deloc. Poate te mai văd şi alţii în afară de mine şi nu-i defel în folosul dumitale. De altfel, mie puţin îmi pasă, fiindcă n-o să te vindec eu, dar înţelegi, desigur, ce vreau să spun.

— Ştii că sunt urmărit? întrebă Raskolnikov uitându-se la el scrutător.

— Nu, nu ştiu nimic, răspunse oarecum mirat Svidrigailov.

— Ei, atunci, să lăsăm persoana mea în pace, mormăi Raskolnikov încruntându-se.

— Bun, să te lăsăm în pace.

— Spune-mi mai bine de ce, dacă vii aici să bei şi mi-ai indicat de două ori locul ăsta ca să te găsesc, adineauri, când mă uitam spre fereastră din stradă, ai încercat să te ascunzi şi s-o ştergi? Am văzut clar lucrul ăsta.