— He-he! Dar dumneata de ce, când stăteam în pragul uşii dumitale, ai rămas întins pe divan cu ochii închişi şi te-ai prefăcut că dormi, cu toate că erai treaz? Şi eu am văzut clar lucrul ăsta.

— Poate că aveam... motive... ştii şi singur...

— Şi eu am poate motive, deşi dumneata nu le cunoşti.

Raskolnikov puse cotul stâng pe masă, îşi sprijini bărbia în degetele mâinii drepte şi se uită ţintă la Svidrigailov. Îi cercetă preţ de un minut chipul, care fusese întotdeauna un prilej de mirare pentru el. Era foarte ciudat, părea să semene cu o mască: alb, rumen, cu buze foarte roşii, cu o bărbuţă bălaie şi un păr blond destul de des încă. Ochii îi avea cam prea albaştri, iar privirea îi era parcă prea grea şi prea fixă. Era ceva groaznic de neplăcut la chipul acesta frumos şi extrem de tânăr, dacă te gândeai la vârsta lui. Purta nişte haine uşoare, de vară, elegante, iar rufăria îi era şi ea deosebit de elegantă. Pe un deget avea un inel imens cu o piatră scumpă.

— Oare trebuie să mai am acum de furcă şi cu dumneata? zise deodată Raskolnikov, pornind direct la atac cu o nerăbdare febrilă. Deşi eşti poate omul cel mai periculos, dacă îţi pui în minte să-mi faci rău, dar eu nu vreau să-mi mai bat capul. Am să-ţi arăt că nu pun chiar atâta preţ pe mine, cum îţi închipui probabil dumneata. Să ştii că am venit să-ţi spun verde-n faţă că, dacă nu ţi-ai schimbat intenţiile în privinţa soră-mii şi dacă te gândeşti să te foloseşti pentru asta de lucrurile pe care le-ai descoperit de curând, te omor înainte să mă bagi dumneata la puşcărie. Poţi să mă crezi pe cuvânt, ştii bine că sunt în stare să mi-l ţin. În al doilea rând, dacă ai ceva să-mi spui – fiindcă am tot avut impresia zilele astea că vrei să-mi vorbeşti –, spune mai repede, că timpul e preţios şi foarte curând o să fie poate deja târziu.

— Da’ unde te grăbeşti aşa? întrebă Svidrigailov cu o privire curioasă.

— Fiecare cu drumul lui, zise posomorât şi nerăbdător Raskolnikov.

— Mă îndemni la sinceritate, dar dumneata refuzi să răspunzi încă de la prima întrebare, observă Svidrigailov cu un zâmbet. Ţi se pare întruna că urmăresc ceva, de asta mă şi priveşti bănuitor. Bun, e absolut de înţeles în situaţia dumitale. Dar oricât aş vrea să leg o prietenie cu dumneata, n-o să mă canonesc să te conving de contrariu. Nu face daraua cât ocaua, zău, şi nici n-aveam să-ţi spun cine ştie ce.

— Atunci de ce voiai să mă vezi? De ce te-ai tot ţinut de capul meu?

— Păi, pur şi simplu pentru că eşti un subiect de studiu interesant. M-a atras situaţia dumitale cu totul ieşită din comun, asta m-a atras! Pe deasupra, mai eşti şi fratele unei fiinţe care m-a interesat foarte mult şi, în sfârşit, tocmai această fiinţă mi-a vorbit la un moment dat foarte mult şi foarte des despre dumneata, de unde am şi dedus că ai o mare influenţă asupra ei; păi, e puţin lucru? He-he-he! De altfel, recunosc, întrebarea dumitale este foarte complicată pentru mine şi mi-e greu să-ţi răspund. Uite, acum, bunăoară, nu cu treaba asta ai venit la mine, ci sperând că o să-ţi spun ceva nou, nu? Nu-i aşa? Aşa-i? stărui Svidrigailov cu un zâmbet şiret. Ei, închipuie-ţi acum că şi eu, încă din tren, venind încoace, am contat pe faptul că-mi vei spune şi dumneata ceva nou şi că o să izbutesc să-ţi dau câte ceva la schimb. Ca să vezi ce bogaţi suntem!

— Ce să-mi dai la schimb?

— Ce să spun? Ştiu şi eu? Vezi şi dumneata în ce tractir îmi petrec timpul şi mă mulţumesc cu-atât, adică nu că mă mulţumesc, dar undeva trebuie să stau şi eu. Păi, uite şi amărâta asta de Katia... ai văzut-o? Ei, dacă eram vreun mâncău ori vreun gastronom de club, dar uite şi dumneata ce pot să mănânc! (Arătă cu degetul spre măsuţa din colţ, unde, pe o farfurie mică de tablă, se zăreau resturile unui biftec oribil cu cartofi.) Apropo, ai mâncat? Eu mi-am rupt dinţii şi mi-e de-ajuns. Vin, bunăoară, nici nu beau. În afară de şampanie, nu mă ating de nimic, nici şampanie nu beau mai mult de un pahar cât e seara de lungă şi tot mă doare capul. Acum am comandat sticla asta ca să mă mai înviorez, că mă pregătesc să mă duc undeva, de asta mă vezi într-o dispoziţie specială. De asta m-am şi ascuns adineauri ca un şcolar, m-am gândit că-mi strici socotelile, dar se pare (scoase ceasul din buzunar) că pot să stau vreo oră cu dumneata, e patru jumătate. Ei, barem să fi fost ceva – moşier, tată de familie, ulan, fotograf, gazetar... dar nu sunt nimic, n-am nici o specialitate! Câteodată te-apucă şi plictiseala. Mă gândeam, zău, că ai să-mi spui ceva nou.

— Dar cine eşti dumneata de fapt şi de ce-ai venit aici?

— Cine sunt? Ştii doar: un nobil, am servit doi ani în cavalerie, pe urmă m-am vânturat pe-aici, prin Petersburg, după care m-am însurat cu Marfa Petrovna şi am locuit la ţară. Uite asta mi-e biografia!

— Pare-se că eşti cartofor, nu?

— Nu, ce cartofor. Trişor, nu cartofor.

— Chiar ai fost trişor?

— Da, am fost trişor.

— Şi o mai încasai?

— Mi s-a-ntâmplat. De ce?

— Ei, înseamnă că puteai să te