— N-am să te contrazic şi, oricum, nu sunt un maestru într-ale filozofiei. Îţi mărturisesc că am venit aici mai degrabă din pricina femeilor.

— De cum ai îngropat-o pe Marfa Petrovna?

— Da, zâmbi cu o sinceritate triumfătoare Svidrigailov. Şi ce? Găseşti că e ceva rău în faptul că vorbesc aşa despre femei?

— Adică, dacă găsesc ori nu găsesc ceva rău în desfrâu?

— În desfrâu! Uite unde-ai ajuns! Dar stai să-ţi răspund mai întâi în ceea ce priveşte femeia în general; ştii, am chef de pălăvrăgeală. Spune-mi şi mie, pentru ce m-aş abţine? De ce să renunţ, dacă sunt un vânător de femei? Cel puţin e o ocupaţie.

— Vasăzică tot ce speri e să-ţi faci de cap pe-aici!

— Şi dacă-i aşa, ce? Da, şi să-mi fac de cap! Măcar să-mi fac! Îmi place că mă întrebi deschis. Desfrâul ăsta are cel puţin ceva statornic, întemeiat chiar pe firea omului şi nesupus fanteziei, ceva care stăruie în sânge ca un tăciune ce mocneşte tot timpul, gata să se reaprindă oricând, şi pe care, chiar cu anii, nu-l stingi uşor. Spune şi dumneata, nu-i în felul lui o ocupaţie?

— Şi ăsta e un motiv de bucurie? Asta e o boală, şi încă una periculoasă.

— A, aici voiai să ajungi? Sunt de acord că e o boală, ca orice lucru care întrece măsura, şi aici o întreci cu siguranţă – dar, în primul rând, la unul e-ntr-un fel şi la altul e în alt fel, iar în al doilea rând, se-nţelege, trebuie să ai în toate o măsură, o socoteală, fie ea şi ticăloasă, asta e! Altfel, poţi ajunge să te şi împuşti. Sunt de acord că un om cumsecade are datoria să se plictisească, totuşi...

— Şi ai fi în stare să te împuşti?

— Ei, haide! pară plin de repulsie Svidrigailov. Fii bun şi nu vorbi despre asta, se grăbi să adauge, fără nimic din fanfaronada care se făcuse simţită în tot ce spusese înainte. Parcă se schimbase şi la faţă. Mărturisesc că am o slăbiciune de neiertat, dar ce să fac: mi-e frică de moarte şi nu-mi place să aud vorbindu-se despre ea. Ştii că sunt oarecum mistic?

— A, stafia Marfei Petrovna! Te mai vizitează şi-acum?

— Las-o-ncolo, nu mai pomeni de ea; la Petersburg n-a fost încă; mai dă-o naibii! strigă el cu un aer parcă iritat. Nu, să vorbim mai bine despre altceva... de altfel... Mda! N-am timp să stau cu dumneata, păcat! Aveam ceva să-ţi spun.

— E la mijloc o femeie?

— Da, o femeie, o întâmplare neprevăzută... Nu, nu despre asta voiam să-ţi vorbesc.

— Postura asta ticăloasă nu mai are nici un efect asupra dumitale? Nu mai ai nici o putere să te opreşti?

— Dumneata pretinzi putere? He-he-he! Chiar mă uimeşti, Rodion Romanâci, deşi am ştiut că aşa o să fie. Dumneata îmi vorbeşti mie despre desfrâu şi estetică! Dumneata eşti un Schiller, eşti un idealist! Sigur, toate astea aşa şi trebuie să fie, ba chiar ne-am mira dacă ar fi altfel, dar în realitate e cam ciudat... Ah, păcat că n-am timp, dumneata însuţi eşti un subiect mai mult decât interesant! Dar apropo, îţi place Schiller? Mie îmi place la nebunie.

— Mare fanfaron mai eşti! zise cu un fel de silă Raskolnikov.

— Nu sunt, zău dacă sunt! răspunse râzând Svidrigailov. Dar nu te contrazic, fie şi fanfaron; de ce n-aş fi fanfaron de vreme ce asta nu face rău nimănui? Şapte ani am stat la ţară, la Marfa Petrovna, aşa că acum, când am dat peste un om inteligent ca dumneata, inteligent şi interesant în cel mai înalt grad, sunt pur şi simplu bucuros să trăncănesc şi eu, ba am mai şi băut jumătatea asta de pahar de şampanie şi deja mi s-a urcat un pic la cap. Pe deasupra, e o anumită împrejurare care m-a stârnit rău, dar pe care... o s-o trec sub tăcere. Încotro? întrebă brusc speriat.

Raskolnikov dăduse să se scoale. Parcă simţea o apăsare, nu avea aer şi îi era parcă ruşine că venise acolo. Se încredinţase că Svidrigailov era cel mai ticălos şi mai de nimic om din lume.

— Eh! Stai jos, mai rămâi, se rugă Svidrigailov, pune să-ţi aducă barem un ceai. Hai, stai, n-o să mai spun tâmpenii, despre mine adică. Am să-ţi povestesc ceva. Hai, vrei să-ţi povestesc cum m-a „salvat“, ca să vorbesc în termenii dumitale, o femeie? Îţi răspund în felul ăsta şi la prima întrebare, fiindcă fiinţa aceasta este sora dumitale. Pot să-ţi povestesc? Ne mai omorâm timpul.

— Povesteşte, dar sper că dumneata...

— O, nu te speria! Mai ales că Avdotia Romanovna nu poate trezi, până şi într-un om ticălos şi de nimic ca mine, decât cel mai profund respect!

~ IV ~

— Ştii, poate (da, ţi-am spus chiar eu), începu Svidrigailov, că am fost închis aici la închisoarea datornicilor, pentru o sumă imensă şi fără să întrevăd vreo posibilitate, cât de mică, s-o achit. N-are rost să-ţi mai povestesc în amănunt cum m-a răscumpărat atunci Marfa Petrovna; ştii dumneata până la ce grad de sminteală e în stare să se îndrăgostească uneori o femeie? Era o femeie cinstită şi deloc proastă (deşi total incultă). Închipuie-ţi că femeia asta, cea mai geloasă şi mai cinstită posibil, s-a hotărât, după nenumărate scene şi