reproşuri înspăimântătoare, să se coboare până la a încheia cu mine un fel de contract, pe care l-a respectat întocmai pe toată durata căsătoriei noastre. Ea era mult mai în vârstă decât mine şi pe deasupra mai şi ţinea tot timpul în gură câte un beţigaş de cuişoare. Eu, chit că în sufletul meu eram un porc, am fost cinstit în felul meu şi i-am spus că nu pot să-i fiu pe deplin credincios. Mărturisirea asta a făcut-o să turbeze, dar se pare că sinceritatea mea grosolană i-a şi plăcut oarecum. „Vasăzică, şi-a spus ea, nu vrea să mă înşele, de vreme ce o declară aşa, de la bun început“, iar pentru o femeie geloasă ăsta e cel mai important lucru. După multe plânsete am stabilit între noi un fel de contract nescris: unu, să n-o părăsesc niciodată pe Marfa Petrovna şi să fiu întotdeauna soţul ei; doi, să nu plec nicăieri fără permisiunea ei; trei, să n-am niciodată o ibovnică permanentă; patru, Marfa Petrovna îmi dădea voie în schimb să-mi aleg din când în când câte o slujnică, dar numai cu ştirea ei secretă; cinci, să ferească Dumnezeu să mă îndrăgostesc de vreo femeie de condiţia noastră; şase, în cazul când, Doamne fereşte, dădea peste mine vreo pasiune mare şi serioasă, trebuia să i-o mărturisesc Marfei Petrovna. În privinţa ultimului punct, stătea, de altminteri, destul de liniştită; era o femeie inteligentă, deci n-avea cum să se uite la mine altfel decât la un desfrânat şi un muieratic care nu era în stare să se îndrăgostească serios. Dar o femeie inteligentă şi o femeie geloasă sunt două lucruri diferite, uite aici a şi fost nenorocirea. De altfel, ca să-i poţi judeca fără părtinire pe unii oameni, trebuie să renunţi la unele păreri preconcepute despre ei şi la felul în care eşti deprins să priveşti oamenii şi lucrurile care te înconjoară în mod obişnuit. În judecata dumitale am toate temeiurile să am încredere, mai mult decât în a oricui. Probabil că ai auzit deja foarte multe lucruri ridicole şi absurde despre Marfa Petrovna. Avea, într-adevăr, unele obiceiuri de râs; îţi spun însă deschis că-mi pare sincer rău pentru nenumăratele necazuri pe care i le-am pricinuit. Ei, cred că e de-ajuns pentru o oraison funèbre5 cum se cuvine pentru cea mai delicată soţie din partea celui mai delicat soţ. Când ne certam, eu mai mult tăceam şi nu mă enervam, iar această purtare de gentleman îşi atingea aproape întotdeauna ţinta; avea efect asupra ei şi chiar îi plăcea; erau şi situaţii când se simţea într-adevăr mândră de mine. Cu toate astea, pe surioara dumitale n-a putut-o suferi. Nu ştiu cum s-a întâmplat că a riscat să ia în casa ei ca guvernantă o asemenea frumuseţe! Explicaţia mea e că Marfa Petrovna era o femeie pătimaşă şi sensibilă şi că pur şi simplu s-a îndrăgostit chiar ea, literalmente s-a îndrăgostit, de surioara dumitale. Ei, dar şi Avdotia Romanovna! Eu am înţeles foarte bine, de la prima privire, că aici nu-i a bună şi – ce crezi? – mi-am pus în gând să nici nu ridic ochii la ea. Dar Avdotia Romanovna a făcut chiar ea primul pas, mă crezi sau nu? Şi poţi să-ţi închipui că Marfa Petrovna a ajuns până acolo, încât la început se supăra pe mine că nu spuneam niciodată o vorbă despre surioara dumitale şi că eram atât de indiferent la nesfârşitele ei laude înflăcărate la adresa Avdotiei Romanovna? Nu pricep nici eu ce voia! Ei, bineînţeles că Marfa Petrovna i-a povestit în amănunt Avdotiei Romanovna toată viaţa mea. Avea nenorocitul obicei să destăinuie toate secretele noastre de familie şi să se plângă tuturor de mine. Cum putea ea să scape un prieten atât de nou şi de minunat? Bănuiesc că nici nu vorbeau despre altceva decât despre mine şi nu încape îndoială că Avdotia Romanovna a aflat toate istoriile alea sinistre şi misterioase puse pe seama mea... Pun rămăşag că ai auzit deja câte ceva de felul ăsta, nu?

— Am auzit. Lujin chiar te învinuia de moartea unui copil. E adevărat?

— Ai bunătatea să laşi deoparte mârşăviile astea, se eschivă dezgustat şi morocănos Svidrigailov. Dacă vrei neapărat să ştii ce-i cu bazaconia asta, o să-ţi povestesc odată, acum însă...

— S-a vorbit şi de un lacheu de-al dumitale de la ţară, pare-se că şi de moartea lui ai fi fost cumva vinovat.

— Fii bun, ajunge! i-o tăie iar Svidrigailov, cu vădită nerăbdare.

— Nu-i cumva lacheul care a venit să-ţi umple pipa după ce-a murit... nu mi-ai povestit chiar dumneata? spuse Raskolnikov tot mai iritat.

Svidrigailov se uită atent la Raskolnikov, căruia i se păru că citeşte în privirea lui o străfulgerare de batjocură răutăcioasă, dar Svidrigailov se stăpâni şi răspunse foarte politicos:

— Ba da. Văd că şi asta te interesează la culme şi o iau ca pe o datorie să-ţi satisfac punct cu punct curiozitatea cu prima ocazie prielnică. Ei, drace! Văd că pot într-adevăr să le par unora un tip romantic. Judecă şi dumneata cât de dator sunt să-i mulţumesc după toate astea răposatei Marfa Petrovna pentru a-i fi spus atâtea lucruri secrete şi interesante despre mine surioarei dumitale. Nici nu îndrăznesc să judec impresia făcută, în orice caz, a fost în avantajul meu. Cu tot dezgustul firesc al Avdotiei Romanovna faţă de mine şi în ciuda aerului meu veşnic sumbru şi respingător, i s-a făcut în cele din urmă milă de mine, milă de un om pierdut. Iar când în inima unei fete îşi face loc mila, ăsta e în mod clar lucrul cel mai periculos pentru ea. Are să vrea îndată şi să-l „salveze“ pe acel om, să-i bage minţile în cap, să-l facă să renască, să-l îndemne spre ţeluri mai nobile şi să-l readucă la o nouă viaţă şi activitate – ei, ştii genul ăsta