de vise. Eu mi-am dat seama imediat că păsăruica o să zboare singură în laţ şi, la rândul meu, m-am pregătit. Te încrunţi, Rodion Romanâci, sau mi se pare? Nu-i nevoie, după cum ştii, n-a ieşit nimic de-aici. (Fir-ar al dracului, am băut ceva astăzi!) Ştii, mi-a părut tot timpul rău, chiar de la început, că surorii dumitale nu i-a fost dat să trăiască în secolul al doilea ori al treilea al erei noastre, de pildă, ca fiică a vreunui prinţ domnitor sau a vreunui proconsul în Asia Mică. Ar fi fost, fără îndoială, una dintre mucenice şi cu siguranţă şi-ar fi păstrat zâmbetul pe buze când i s-ar fi ars pieptul cu fierul înroşit. S-ar fi dus chiar singură la martiriu, iar în secolele patrucinci ar fi plecat în pustiul Eghipetului şi ar fi trăit acolo treizeci de ani, hrănindu-se cu rădăcini, extaze şi viziuni. Ea atâta aşteaptă şi doreşte fierbinte, să pătimească pentru cineva, iar de nu i se dă prilejul, e în stare să se şi arunce pe fereastră. Mi-a ajuns la urechi ceva despre un domn Razumihin. Se spune că e băiat bun, cu scaun la cap (după cum îl arată şi numele, un seminarist probabil). Păi, atunci să facă bine şi s-o păzească pe surioara dumitale. Într-un cuvânt, cred că am înţeles-o, ceea ce socotesc că îmi face cinste. Dar atunci, adică la început, când abia faci cunoştinţă, ştii şi dumneata, eşti întotdeauna mai uşuratic şi mai prost, vezi lucrurile greşit, nu cum sunt într-adevăr. La dracu’, de ce-o fi aşa frumoasă? Nu-i vina mea! Într-un cuvânt, pasiunea mea a început prin cea mai nestăpânită atracţie fizică. Iar Avdotia Romanovna e de o puritate înspăimântătoare, de nemaiauzit şi de nemaivăzut. (Bagă de seamă că îţi spun asta despre sora dumitale ca pe un fapt. Castitatea ei e aproape bolnăvicioasă, cu toată mintea ei deschisă, şi asta o să-i strice.) S-a întâmplat să intre atunci la noi, ca slujnică, Paraşa, o fată cu ochii negri, adusă tocmai atunci din alt sat, pe care n-o mai văzusem, frumuşică foc, dar proastă ca noaptea: s-a pus pe un plânset şi pe nişte urlete prin toată curtea, de-a ieşit cu scandal. Într-un rând, după masă, Avdotia Romanovna a venit înadins după mine pe o alee din grădină şi, cu ochii scăpărând, mi-a cerut s-o las în pace pe sărmana Paraşa. Asta cred că a fost prima noastră discuţie între patru ochi. Eu, se-nţelege, am socotit o cinste să-i îndeplinesc dorinţa, mi-am dat toată silinţa să mă prefac stânjenit, tulburat, într-un cuvânt, mi-am jucat rolul destul de bine. S-a legat o relaţie, discuţii pe-ascuns, morală, dăscăleală, rugăminţi, implorări, chiar lacrimi, dacă poţi să crezi, chiar şi lacrimi! Iată până unde poate să meargă la unele tinere pasiunea pentru morală! Eu, fireşte, am dat vina pe soartă, m-am prefăcut dornic, ahtiat după lumină şi în cele din urmă am pus în funcţiune metoda cea mai tare şi mai sigură pentru cucerirea inimii unei femei, metoda care nu a dezamăgit niciodată pe nimeni şi care le impresionează pe toate, până la una, fără excepţie. E metoda cunoscută: linguşirea. Nimic nu-i mai greu pe lume decât sinceritatea şi nimic mai lesne decât linguşirea. Dacă în sinceritate o sutime de notă e falsă, se produce imediat o disonanţă, după care se lasă cu scandal. Linguşirea poate să fie falsă până la ultima notă, însă tot plăcută va fi şi va fi chiar ascultată cu plăcere, una grosolană, dar totuşi plăcere. Căci oricât de ordinară ar fi linguşirea, cel puţin jumătate va părea negreşit adevărată. Iar lucrul ăsta e valabil pentru toate gradele de dezvoltare şi toate straturile societăţii. Până şi o vestală poate fi sedusă cu linguşirea. Cât despre oamenii obişnuiţi, nici nu mai încape vorbă. Nu pot să nu râd când îmi amintesc cum am sedus odată o cuconiţă devotată soţului, copiilor şi virtuţilor ei. Ce distractiv a fost şi ce puţin am avut de lucru! Dar cuconiţa chiar era virtuoasă, cel puţin în felul ei. Toată tactica mea a fost să mă arăt clipă de clipă copleşit şi să mă prosternez în faţa virtuţii ei. Am linguşit-o cu neruşinare şi, cum obţineam o strângere de mână, dar chiar şi o privire, începeam să mă dojenesc că i le-am smuls cu de-a sila, că ea s-a împotrivit, o, cât s-a împotrivit, şi că în mod sigur n-aş fi obţinut nimic dacă nu aş fi fost atât de vicios; că ea, în nevinovăţia ei, nu a bănuit perfidia şi a cedat fără să se gândească, fără să ştie, fără să vadă etc. etc. Într-un cuvânt, am obţinut tot, iar cuconiţa mea a rămas cât se poate de convinsă că e nevinovată şi curată, îşi îndeplineşte toate îndatoririle şi obligaţiile şi doar întâmplarea a făcut-o să cadă în păcat. Cum s-a mai supărat pe mine când i-am spus în cele din urmă că, sincer vorbind, eu cred că şi ea a căutat plăcerea la fel ca şi mine. Biata Marfa Petrovna ceda şi ea teribil la linguşeală şi, dacă aş fi vrut, ar fi trecut cu siguranţă toată averea încă din timpul vieţii pe numele meu. (Dar m-am întrecut din cale-afară cu băutura şi pălăvrăgeala.) Sper că n-ai să te superi dacă o să amintesc că exact acelaşi efect a început să se facă simţit şi la Avdotia Romanovna. Dar eu am fost prost şi nerăbdător şi am stricat totul. Nici înainte nu-i fusese pe plac de câteva ori Avdotiei Romanovna expresia ochilor mei, dacă poţi să-ţi închipui! Într-un cuvânt, se aprindea în ei un foc tot mai intens şi mai nestăpânit, care a speriat-o şi pe care până la urmă a început să-l urască. Nu mai intru în amănunte, dar ne-am despărţit. Pe urmă m-am dovedit iarăşi prost. M-am apucat să-mi bat joc în chipul cel mai grosolan de toată morala şi toate eforturile ei de-a mă converti; a intrat din nou în scenă Paraşa, dar nu numai ea, într-un cuvânt, am început să mă destrăbălez. Ah, dacă ai fi văzut măcar o