să se neliniştească, e cam târziu să înceapă s-o facă acum, ar fi trebuit să începeţi cu luni în urmă, când v-ar fi prins bine, fiindcă la ora asta ce s-a hotărât s-a hotărât, sau s-ar fi hotărât, dacă acele zvonuri false pe care le dezminţim, zvonurile despre concedierile care ar începe săptămâna asta, dac-ar fi programate să înceapă, ar fi adevărate, ceea ce tocmai v-am spus că nu sunt.

Noi concedieri?

Bun.

Mă întorc la buştean.

E cam ciudat fără Janet.

Cineva îşi iţeşte capul.

O tânără cu o rochie de femeie a peşterilor.

26

Intră hotărât şi-mi dă un bilet sigilat.

De la Nordstrom.

Te rog să faci cunoştinţă cu Linda, scrie în el. Noua ta Parteneră totală. Drăguţică, nu? Sub rochia aia se ascunde un corp trăsnet, crede-mă, am văzut-o în pan­taloni. Înţelegi de ce încercam să scap de Janet? Dar în acelaşi timp o să-ţi dai seama că e serioasă. Exact ca tine. Vezi fruntea aia? E permanentă, singură a cerut să i se monteze. Din şase în şase luni gen, se duce undeva la control şi acolo îi dau cu spray dintr-un tub ca să i se întărească. Poţi să apeşi un pic cu degetul mare, zici că-i piele adevărată. Dar mai bine nu încerca, cum ţi-am zis, e foarte serioasă, pe mine m-a lăsat să pipăi doar fiindcă sunt cine sunt, iar asta la interviu, dar, dacă încerci şi tu, ştii ce cred? Că o să te raporteze. Sau o să te calce-n picioare. Fiindcă nu e autentic ca un om al peşterii să-l apese cu degetul mare pe frunte pe un alt om al peşterii în peşteră. Vreau ca acum, după Janet, să încercăm cu adevărat să ajungem la o veridicitate de înalt nivel. De exemplu, ai putea să te gândeşti dacă nu vrei să ţi se monteze şi ţie o perma-frunte. Ca să te scutească de chinul de a-ţi reface fruntea în fiecare zi, ceea ce ştiu că-i o pacoste. Oricum, cred că tu şi Linda o să vă înţelegeţi de minune. Deci iată-ţi noua pereche! Nu că ţi-aş spune să te împerechezi cu ea, eu unul n-aş încerca, cum spuneam, e foarte serioasă, dar, dac-ar fi să te împerechezi până la urmă cu ea, nu crezi că arată mai de Doamne-ajută, adică măcar e mai tânără decât Janet şi nu-i atât de boccie.

Întind mâna şi zâmbesc.

Se încruntă la mâna mea, gen: De când îşi strâng oamenii peşterilor mâna?

Se ciuceşte şi se preface că prinde şi mănâncă gândăcei.

De unde ştie cum să facă asta, nu-mi dau seama.

Mă ciucesc lângă ea şi mă prefac şi eu că prind şi mănânc gândăcei.

O ţinem aşa destul de mult. Se întunecă, dar ea nu se opreşte şi mormăie tot timpul, iar o dată sau de două ori sunt gata să jur că prinde şi mănâncă un gândăcel de-adevăratelea.

Pe la prânz, faxul meu scoate sunetul care anunţă primirea unui fax.

De la Louise? Probabil. Ba chiar mai mult ca sigur. Singurul care-mi mai trimite faxuri e Nord­strom, iar el abia mi-a trimis unul azi-noapte, plus că tocmai mi-a mai trimis un bilet.

Mă ridic.

Linda îmi aruncă o privire. Fruntea ei e uimitoare. Chiar are pori adevăraţi.

Mă ciucesc.

Mă prefac că prind şi mănânc un gândăcel.

Faxul nu mai scoate sunetul care anunţă sosirea unui fax. Pesemne că faxul de la Louise e în tavă şi aşteaptă să-l citesc. S-o fi întâmplat ceva? S-o fi schimbat ceva? Ce-o fi spus doctorul Evans despre pierderea completă a mobilităţii lui Nelson?

Încă cinci ore şi-o să pot să intru în Zona mea Separată şi să aflu.

Iar asta e bine. Chiar nu-i o problemă.

Pentru că Gândesc Pozitiv / Vorbesc Pozitiv.

Poate că dacă i-aş explica Lindei despre Nelson ar fi în regulă, dar mă simt un pic ciudat încercând să-i explic despre Nelson atât de devreme în relaţia noastră profesională.

Toată după-amiaza ne prefacem că prindem şi mâncăm gândăcei. Ne prefacem că prindem şi mân­căm mai mulţi gândăcei decât ar trăi de-adevăratelea într-o singură peşteră. Numărul de falşi gân­dăcei pe care ne prefacem că-i prindem şi-i mâncăm ar cam umple în realitate o peşteră de mărimea peşterii noastre. Pare că ne-am luat la întrecere. La un moment dat îmi aruncă o privire, gen: mai încet, e neautentic să ai viteza asta. Încetinesc. Încetinesc şi-mi controlez ritmul, astfel încât să mă prefac că prind şi mănânc gândăcei exact cu viteza cu care se preface ea că prinde şi mănâncă gândăcei, ceea ce e un lucru prudent, în fond, nu poate să aibă o problemă cu felul cum prind şi mănânc gândăcei, dacă o fac exact cum o face şi ea.

Nimeni nu-şi iţeşte capul.

WINKY

Optzeci de oameni aşteptau într-o sală de şedinţe întunecoasă la Hyatt, purtând tichii de hârtie produse în serie. Tichiile Albe Începeau să Înceapă. Tichiile Roz Înaintau în ale Începerii. Tichiile Verzi Începeau Foarte Ferm, urcând până la Tichiile de Aur, care îşi Însuşiseră Trăitul şi stăteau grupate în jurul Mesei cu Gustări, şopocăind, stând de vorbă şi dându-şi coate ori de câte ori trecea pe lângă ei cineva cu o tichie de rang mai mic.

Se auziră trompete dintr-un casetofon ascuns privirilor. Un actor cu o cămaşă ruptă apăru poticnindu-se pe scenă şi având la gât o plăcuţă pe care scria „Tu“.

— M-am pierdut! strigă Tu. Rătăcesc într-un soi de sălbăticie!

— Hei, Tu, hai încoace! strigă din cealaltă parte a scenei o fată pe care scria „Pace Interioară“. Pariez că mă cauţi de-o viaţă!

— Ba bine că nu! zise Tu. Uite-mă cum vin!

Dar chiar atunci, de la marginile scenei ţâşniră alţi câţiva actori pe care scria „Văicărilă“, „Preocupat“, „De Vină-s Alţii că e Grasă“ şi aşa mai departe, care-l împresurară pe Tu şi începură să-l înghiontească şi să-i dea castane.

— Ah, nu pot să cred c-o iubeşti mai mult pe Pace Interioară decât pe mine, Tu! spuse Nesigura. Asta chiar mă doare.

—