— Vai de mine, toată cearta asta îmi provoacă un atac de panică, spuse Prea Tensionată ca să Funcţioneze.

— Aştept, Tu, spuse Pace Interioară. Mă vrei sau nu?

— Te vreau, dar am impresia c-am căzut în capcană! strigă Tu. Cred că nu am parte de ce vreau.

— Tu şi înc-un miliard de oameni din lumea asta, rosti Pace Interioară cu tristeţe.

— Chiar nu am nici un sâmbure de speranţă? întrebă Tu. Măcar dac-ar face cineva un studiu pe viaţă despre obstacolele peste care dai în drum spre Pacea Interioară!

— Şi totuşi, cineva l-a făcut, spuse Pace Interioară.

Fanfara se auzi iar din casetofon şi o Tichie de Aur mascată, a cărei Tichie părea făcută de-adevăratelea din aur, sări pe scenă, îşi încordă muşchii şi o târî pe Pace Interioară spre o închisoare de hârtie pe care scria: „Bulău pentru cei care ne ţin departe de Pacea Interioară“. Apoi Tichie de Aur le târî pe Depresiva Cronică, pe Cramponata, pe Neputincioasa şi pe celelalte de-a latul scenei şi le dădu brânci la bulău.

— Aţi văzut ce-am făcut? întrebă Tichie de Aur. L-am eliberat pe Tu de cele care nu-l lăsau să ajungă la Pacea Interioară. Cu atât mai bine pentru Tu! Întrebarea e, o să fie Tu în stare să rămână eliberat? Poate că lucrul de care are nevoie Tu e un memento lăuntric repetat. O mantră. Mantra poate fi privită ca un memento lăuntric repetat. Ştie cineva de-aici vreo mantră bună şi percutantă, pe care să i-o poată spune şi lui Tu?

Mulţimea era încântată, fiindcă ştia mantra. O ştiau până şi umilele Tichii Albe – chiar şi Neil Yaniky, care stătea vrăjit şi nesigur pe el în primul rând, ştia mantra, fiindcă era în toate reclamele TV şi de asemenea pe coperta Textelor de Orientare, cu litere mari şi îngroşate.

— Ia să v-aud, oameni buni! strigă Tichie de Aur. Ce oră e?

— E Ora Când Trebuie să Câştig! strigă mulţimea.

— Aşa vă vreau, copii! exultă Tichie de Aur, smulgându-şi masca spre a arăta ceea ce mulţi bănuiau deja: că nu era o Tichie de Aur oarecare, ci însuşi Tom Rodgers, fondatorul Seminarelor.

— Ce distracţie! strigă el. Să ai ceva de dat şi oameni care au atâta nevoie de ceea ce am de oferit. Şi uite ce am de oferit, oameni buni, chit că de fapt nici nu e mare lucru, doar două concepte simple, dintre care primul este: fulgi de ovăz.

Scoase din costum un bol şi o cutie cu fulgi de ovăz, umplu bolul şi-l ridică deasupra capului.

— Simplu, hrănitor, necostisitor, spuse el. Asta e sufletul vostru în starea lui pură. Sufletul din ziua când v-aţi născut. Eraţi perfecţi. Eraţi fericiţi. Eraţi buni. Şi-acum, iată Conceptul Numărul Doi: căcat. Nu vă faceţi griji, oameni buni, nu folosesc căcat propriu-zis. Doar căcat imaginar. O să trebuiască să furnizaţi voi căcatul, punându-vă minţile la contribuţie. Acum, dac-ar veni cineva şi s-ar căca în fulgii voştri de ovăz calzi şi buni, ce-aţi spune? Aţi spune: „Aaa, super, mersi, te rog, cacă-mi-te mai departe în fulgii de ovăz?“ Sunt caraghios? Da, sunt un pic caraghios. Dar, ce să vezi?, în viaţa de zi cu zi oamenii vin mereu şi ţi se cacă-n fulgii de ovăz – prieteni, colegi de serviciu, oameni dragi, chiar şi copiii voştri, mai ales copiii! – şi exact asta faceţi. Spuneţi „Mersi frumos!“. Spuneţi „Cacă-te liniştit!“. Spuneţi, şi aici metafora mi se cam împotmoleşte: „Pot să te ajut în vreun fel ca să mi te caci în fulgii de ovăz?“

Să vă zic ceva uluitor: cândva am fost şi eu exact ca voi. Cineva, un tip care-o să rămână nenumit, mi se căca destul de zdravăn în fulgii de ovăz şi doar fiindcă avusese un pic de ghinion, doar fiindcă suferea, doar fiindcă, la drept vorbind, era într-un scaun cu rotile, cineva-ul ăsta avea pretenţia să-mi suspend viaţa cât timp mi se căca în fulgii de ovăz, vrând să am grijă de el non-stop, fratele ăsta al meu, Gene ăsta şi hopa!, mi-a scăpat porumbelul, dar nu cumva e niţeluş paradoxală povestea? Nu cumva i se umpluseră fulgii de ovăz de căcat din cauză că trăia într-un scaun cu rotile? Păi da şi nu. Sigur, suferea. Nu-i de mirare. Cazi de pe motocicletă pe un drum de pietriş şi te rostogoleşti două sute de metri fără cască, e clar că suferi. Dar eu ce vină am avut? Eu am gonit cu motocicleta beat şi fără cască? Nu, eu eram acasă şi citeam din Tacit, acolo ajunsesem în faza aia din viaţa mea, aşa că de ce se aştepta Gene să-mi arunc visurile şi planurile la gunoi? Aveam visuri! Aveam planuri! În cele din urmă – şi aveţi toată povestea în cartea mea, Oameni de forţă – am găsit forţa interioară să-i spun lui Gene „Nu mi te mai căca în fulgii de ovăz, Gene, pur şi simplu nu mă bag“. Şi am găsit forţa să-i spun lui Ellen, sora noastră, „Ellen, ia mingea asta care e Gene şi fugi cu ea, fiindcă dacă-mi bulesc viaţa stând după fundul lui Gene o să fiu un puiuţ foarte supărat, iar supărarea îl face pe om să fie fiară, or eu ţin la mine şi-mi doresc să am tot ce-i mai bun, fiindcă la urma urmei sunt copilul Domnului“. Iar mie mi-am zis, cum scriu şi în carte: „Tom, e momentul să câştigi!“ Şi ştiţi ce? Am câştigat. Câştig chiar şi acum. Gene şi cu mine suntem prieteni, iar el recunoaşte c-am avut dreptate din capul locului. Cât despre Ellen, ea încă are nişte probleme, mi s-ar căca pe loc în fulgii de ovăz dacă i-aş da şi cea mai mică ocazie, dar ia ghiciţi, oameni buni, nu-i dau nici măcar un firicel de ocazie, fiindcă mi-am montat un ecran de protecţie a fulgilor de ovăz – nu un ecran de-adevăratelea, ci un ecran de protecţie metaforic. Ellen ştie, ştie