şi Gene, aşa că acum mă lasă-n pace şi se ţin departe de fulgii mei de ovăz şi şi-au făcut un trai bunicel împreună, şi cine credeţi c-a plătit rampa pentru căruciorul cu rotile al lui Gene din banii câştigaţi de pe urma unei anumite serii de Seminare?

Mulţimea izbucni în aplauze. Tom Rodgers ridică mâna.

— Cu voi cum stă treaba, oameni buni? spuse el încet. A venit momentul să câştigaţi? Sunteţi gata să vă protejaţi fulgii metaforici de ovăz şi să vi-l identificaţi fiecare dintre voi pe propriul Gene? Cine vă paradeşte viaţa? Cine vă-mpiedică să aveţi ce vă doriţi? Cineva o face! Dumnezeu nu produce rebuturi. Dacă pierdeţi, cineva vă lucrează. Astăzi o să parcurgem împreună cei Trei Paşi Esenţiali: Identificare, Ecranare, Înfruntare. La început, o să-l Identificăm pe Gene. Pe urmă o să vă ajutăm să montaţi un Ecran metaforic peste fulgii voştri simbolici de ovăz. Iar la sfârşit o să vă arătăm cum să-l Înfruntaţi pe Gene şi cum să-i puneţi în vedere pe şleau că de-acum încolo nu mai are cum să ajungă la fulgii voştri de ovăz.

Tom Rodgers fixă mulţimea cu privirea.

— Ce ziceţi, oameni buni? întrebă el foarte încet. Sunteţi pregătiţi?

Dinspre mulţime se auzi un murmur neliniştit de aprobare.

— În regulă, spuse el. Atunci, să ne-aliniem. Să ne-aliniem pentru schimbare. O schimbare spectaculoasă.

Dispăru rapid de pe scenă, iar un proiector mobil lumină cinci Centre de Dezvoltare Personală, mici corturi albe ridicate unul lângă altul aproape de ieşirea de incendiu.

Neil Yaniky se ridică odată cu ceilalţi, îşi verifică Repartiţia la Coadă şi se duse la Coada Repartizată. Era un bărbat mărunţel, de aproape treizeci de ani, pleşuv în vârful capului şi în curs de chelire pe margini, care continua să-şi mestece mustaţa şi să se întrebe dacă se prinsese cineva de la Seminar că era un simulant bătut în cap, fiindcă la drept vorbind nu avea nici o carieră şi nici o afacere, ci doar vindea mici chestii triunghiulare la el la subsol, cu patruzeci şi şapte de cenţi bucata, pentru Piese de Computer, deşi nutrea ambiţii mari pentru ceva mai bun, motiv pentru care se şi găsea de altfel aici.

Cortul Centrului de Schimbare Personală se deschise, iar el intră aplecându-se.

Înăuntru se aflau Tom Rodgers şi câteva asistente, plus un manechin în salopetă, aşezat pe un scaun.

— Bine-ai venit, Neil, zise Tom Rodgers, uitându-se la ecusonul cu numele lui Neil. E o onoare să te am la Seminarul meu, Neil. Pentru început, Neil, o să te rog să scrii pe pieptul manechinului ăstuia numele Gene-ului personal pe care-l ai în viaţa de zi cu zi. Adică numele celui despre care crezi că ţi se cacă-n fulgii de ovăz. Înţelegi ce-ţi spun?

— Da, zise Yaniky.

Tom Rodgers vorbea foarte repede, de parc-ar fi avut sute de oameni de schimbat într-o singură zi, ceea ce era foarte adevărat. Pe Yaniky nu-l deranja chestia asta. Era pur şi simplu mulţumit că se număra printre ei.

— Ai nevoie de ajutor ca să stabileşti cine e persoana? spuse Tom Rodgers. Cel care ţi se cacă-n fulgii de ovăz?

— Nu, zise Yaniky.

— Excelent, spuse Tom Rodgers. Acum scrie-i numele şi dedesubt trece modul principal în care crezi că ţi se cacă persoana aia în fulgii de ovăz. Fii sincer. Rămâne între noi doi.

Pe minitabla de scris fixată pe pieptul manechinului, Yaniky scrise „Winky: pare nebună, e bisericoasă şi are nevoie de-un loc al ei“.

— Super! făcu Tom Rodgers. Un început grozav. Acum fii atent ce fac. Hai să umblăm la acordul fin. Putem să tăiem „pare nebună“? Dacă persoana asta, Winky, ar avea un loc al ei, faptul că pare nebună ar mai fi o problemă? Sau nu chiar atât de mare?

Yaniky şi-o imagină pe soră-sa părând nebună, dar la ea în apartament.

— Nu chiar atât de mare, spuse el.

— În regulă! zise Tom Rodgers, ştergând „pare nebună“. E important să simplificăm, ca să ne concentrăm exact pe ce vrem să schimbăm. Bun. În clipa asta, am stabilit că se poate trăi cu persoana care „pare nebună“, dacă reuşim să ţi-o scoatem din casă. Un mare pas înainte. Dar de ce să ne oprim aici? Să-ţi propun ceva: dacă tot scapi de ea, ce te mai priveşte că e bisericoasă?

Yaniky şi-o imagină pe Winky părând nebună şi vorbind ca o nebună despre Dumnezeu, dar la ea în apartament.

— Ar fi cu siguranţă mai bine, spuse el.

— Bineînţeles c-ar fi, zise Tom Rodgers şi şterse până când pe manechin rămase „Winky: are nevoie de-un loc al ei“.

— Vezi? spuse Tom Rodgers. Vezi cum am simplificat? Am redus totul la un singur lucru. Îţi convine enunţarea asta simplă şi directă a problemei?

— Da, zise Yaniky. Da, îmi convine.

Acum Yaniky îşi dădu seama ce anume îl călca pe nervi la Winky. Nu erau buclele ei cândva roşcate, care se albiseră, astfel încât acum arăta de parcă şi-ar fi înmuiat creştetul în clei şi pe urmă şi l-ar fi cufundat într-o cadă cu tampoane de vată; nu era porţiunea de chelie pe care şi-o vopsea în fiecare dimineaţă cu o substanţă albă; nu era faţa trandafirie şi lucioasă, pe care se întipăreau mereu expresii ciudate şi vesele în momente nepotrivite, ca atunci când o invitase pe Beverly Amstel la cină şi când gătise degeaba reţeta specială de chiftele, fiindcă Bev se uitase întruna la Winky panicată; nu era felul cum se întorcea ţăcănind din tocuri de la şcoala de pe lângă biserica unde preda şi felul cum îl ţinea prea mult în braţe, mirosind a apă de flori şi galvanizată de faptul că predicase cuvântul afurisitului de Cristos; era pur şi simplu faptul că erau prea bătrâni ca să mai locuiască împreună, că el avea lucruri pe care voia să le îndeplinească, iar ea tânjea prea mult după atenţie şi-l făcea să nu se poată concentra.

— I-ai spus persoanei ăsteia, Winky, că statul cu tine