— Nu, nu i-am spus, zise Yaniky.

— Aşa mă gândeam, spuse Tom Rodgers. Eşti bun la suflet. Nu vrei s-o răneşti. Bravo ţie, dar ştii ceva? Tot o răneşti. O răneşti nespunându-i adevărul. Şi nu cumva spun acum că, prin tăcerea ta, i te caci în fulgii de ovăz? Ba da, asta spun. Spun că există la voi un fel de căcare reciprocă. Cum poate creşte Winky hrănindu-se doar cu minciuni? Nu e adevărat că adevărul o să te elibereze? N-a spus cineva asta la un moment dat? Nu cumva a fost Cristos sau Dumnezeu, ceea ce ar fi o ironie, fiindcă Winky e atât de bisericoasă?

Tom Rodgers gesticulă în direcţia unei asistente, care scoase o perucă dintr-o cutie şi o puse pe capul manechinului.

— Lucrul pe care o să-l facem acum o să fie o abordare simbolică, zise Tom Rodgers. Culturile primitive o fac tot timpul. Uneori dau o mare petrecere în cinstea Fertilităţii, să zicem, sau îşi pictează copiii cu alb şi-i lasă să lovească în Boală cu frunze de palmier şi aşa mai departe. Suntem oare în vreun fel mai isteţi decât culturile primitive? Mă-ndoiesc. Ba chiar s-ar putea să fim mai proşti. Avem febră hemoroidală? Au existat incaşi omorâţi pe autostradă? Poftim, ţine asta.

Îi dădu o bâtă de baseball lui Yaniky.

— Ce moment e ăsta, Neil? spuse Tom Rodgers.

— Momentul câştigului? zise Yaniky. Momentul când trebuie să câştig?

— Acum e momentul să câştigi, rosti edificator Tom Rodgers şi arătă spre manechin.

Yaniky îşi roti bâta, manechinul căzu de pe scaun, peruca îi zbură de pe cap, asistenta o luă de jos şi o vârî la loc în cutie, iar Tom Rodgers îl îmbrăţişă energic pe Yaniky.

— Ceea ce ai spus acum simbolic, zise Tom Rod­gers, este: „Gata, Winky. Ia-ţi zborul, Winky. Te iubesc, dar mă omori, iar eu sunt un om bun, un copil al Domnului, şi nu merit să mor. Merit să trăiesc, cer să trăiesc, aşa că găseşte-ţi un loc al tău, fato! Zboară şi într-o bună zi o să-mi mulţumeşti!“ Asta o să fie submantra ta, Neil, bine? Acum pleacă de-aici! Azi în drum spre casă vreau să murmuri, fără supărare, ci cu un fel de voioşie, pentru o concentrare mai bună, cuvintele următoare: „Acum e Ora Când Trebuie să Câştig! Gata, afară! Afară!“ O să faci asta pentru mine?

— Da, spuse Yaniky, foarte mişcat.

— Iar ea e Vicki, spuse Tom Rodgers, una dintre Tichiile mele Galbene cele mai bune, care o să te ajute să parcurgi etapa de Înfruntare. Neil! Îţi urez noroc, pace şi tot succesul de pe lume.

Vicki avea o faţă care părea să se fi izbit de volan într-un accident de maşină şi care apoi fusese refăcută cu grijă până când ajunsese să semene cât de cât cu ceea ce fusese cândva. Câteva crestături curbate şi paralele i se întindeau de la tâmple la bărbie. Îl duse pe Yaniky la o masă pliantă pe care scria „Centrul de Înfruntare“ şi-i înmână o foaie de hârtie pe care era scris „Blând, Ferm, Iubitor“.

— Astea sunt caracteristicile unei Înfruntări reuşite, spuse ea, întru câtva mecanic. Acum întoarce foaia.

Pe verso stătea scris „Furios, Slab, Acuzator“.

— Astea sunt caracteristicile unei Înfruntări nereuşite, spuse Vicki. O Înfruntare distructivă. Bun, să zicem că eu sunt persoana asta, Winky, iar tu îmi spui să mă car. Blând, Ferm, Iubitor. Începe.

Iar el începu să-i spună verde în faţa schimonosită a lui Vicki că-i distrugea viaţa, că-l seca de energie şi că trebuia să se ducă şi să trăiască altundeva, şi Vicki încuviinţă din cap, îl mângâie pe mână şi apoi îl întrerupse ca să-i spună că era prea sever.

Neil-Neil se întorcea acasă curând, iar Winky era mult mult în urmă.

În unele zile făcea curăţenie pe îndelete, zâmbind la gândurile fericite şi încruntându-se când îşi închipuia că se profita de pe urma cuiva, iar uneori persoana de care se profita era un băieţel fragil, cu o cicatrice pe cap, iar profitorul era un grăsan cu baston, pe când alteori persoana de care se profita era o fată englezoaică amabilă şi prietenoasă, cu un defect de vorbire, iar profitoarea era sora ei bogată şi tupeistă, care avea o dicţie perfectă, obţinea întotdeauna ce-şi dorea şi se văicărea întruna, în timp ce sugea nişte bombonele roz. Uneori Winky îşi întreba în gând sora bogată ce-ar zice dacă i-ar cârpi nişte palme să-i sară bombonelele din gură. Dar nu era corect. Nu asta era calea lui Cristos! Nu-ţi cârpeai surioara peste faţă să-i sară bombonelele din gură, o lăsai să te cârpească ea pe tine peste gură, de şaptezeci de ori câte şapte, adică de aproape cinci sute de ori, şi după ce te cârpea ultima dată înţelegea dintr-odată totul şi te implora s-o ierţi şi-ţi dădea nişte bomboane, fiindcă asta era puterea vindecătoare a iubirii.

Pentru numele lui Dumnezeu! Ce făcea? Era nebună? Trebuia s-o ia din loc! De ce rămăsese în bucătărie cufundată în gânduri?

Ţâşni în sus pe scări cu o bucată de stucatură ruptă sub braţ şi cu un ciorap murdar peste umăr.

La jumătatea scărilor se opri la o fereastră octogonală şi se uită visătoare afară, gândindu-se. Într-un fel, copacii ăia sunt ai noştri. Dincolo de casa lui alde Thieus era aceeaşi veche spărtură între ulmii bătrâni prin care se vedea aceeaşi luncă de demult care avea să se transforme, nu peste multă vreme, în Oraşul Jucăriilor. Deocamdată însă îi amintea în continuare de felul acela de câmp unde Cristos, cu poala plină de flori, suferise alături de copilaşi, asta fiind o scenă pe care şi-ar fi dorit-o pusă pe coperta discului pe care urma să-l scoată, discul despre Dum­nezeu, care urma să aibă pe copertă o acuarelă de genul Cu povara în spinare, care era o carte, dar oricum îl avea pe măgarul ăsta răbdător, cu o mulţime de cutii în cârcă, iar