în spatele lui se vedea un munte, iar mesajul cărţii era că dacă preiei grijile şi preocupările celorlalţi, Domnul Isus îţi preia şi el grijile şi preocupările, şi de aici măgarul răbdător, de aici cutiile, de aici motivul pentru care se fălea că avea grijă de casa lui Neil-Neil şi nu-l ruga nicio­dată s-o ajute.

Doamne Dumnezeule, ce făcea acolo pe palier?! Înnebunise? Astăzi dădea zor! Îl aştepta pe Neil-Neil la ceai! O zbughi de pe palier, urcând câte două trepte. Bucata de stucatură trebuia dusă în pod, iar ciorapul murdar, în coşul cu capac. Dacă tot urcase, putea să-şi schimbe şi bluza. Fiindcă rămăsese pe ea nişte supă care se întărise. Pe tapetul din capul scărilor se vedea cam de un milion de ori aceeaşi fată care dădea cu o cravaşă într-o gâscă zâmbitoare. Bună, fetelor! Bună, fetelor! Ha ha! Bună, gâştelor! Să nu ziceţi că v-am uitat!

Dintr-un sertar de la ea din cameră scoase bluza verde, care-i plăcea lui Neil-Neil. Odată şi-o pusese pe ea, iar el o întrebase dacă era nouă. Când fusese asta? La prânzul de la Beef Barn, când el plătise şi-o întrebase dacă i-ar plăcea să plece de la Rustic Vil­lage Apartments şi să vină să stea cu el. Ah, ce drăguţ. Încă avea carnetul. Fuseseră zile triste la Rustic Village, cu toate prietenele logodite, în afară de Doris, care avea o proteză în loc de braţ, şi ce răutăţi erau în stare să spună fetele uneori, însă acum trecuseră toate, iar ea trebuia să-i trimită o vedere bietei Doris.

Dar nu astăzi, astăzi zorea.

Coborî scările în goană, ţinând mai departe bucata de stucatură, cu ciorapul încă aruncat peste umăr.

În bucătărie deschise pachetul cu fursecuri, dar nu existau farfurii curate, aşa că se apucă şi clăti o farfurie, dar nu avea cârpă de vase, aşa că o şterse cu bluza. Aoleu, era tot cu bluza galbenă. Ce naiba? Unde era bluza verde? N-o scosese adineauri din sertar? Ciudată chestie. Ar trebui să trimită povestea la ChristLife. Le plăceau micile ciudăţenii care li se întâmplau oamenilor, chiar dacă n-aveau nimic de-a face cu Isus.

În bucătărie era dezastru! Dar trebuia început cu începutul. Avea o bluză de căcat. Nu de căcat, era o expresie urâtă, avea o bluză naşpurâtă. Aşa zicea tati, naşpurâtă. Nu despre ea. Îi spunea mereu că era drăgoasă. Uneori spunea că lucrurile erau naşpurâtoase. Despre ea însă, nu. Îi zicea mereu că era drăgoasă drăgoasă, după care o ridica. Ah, tati, ticule, Tatăl Meu. Oare Tatăl Meu era totuna cu Mântuitorul? Ea aşa spera. Uneori înjura şi alteori bea, iar o dată a început să înjure după ce-a căzut de-a berbeleacul pe scări de beat ce era, dar când ea a dat fuga la el, s-a ridicat dintr-un salt râzând şi, ah, când cânta Peace in the Valley, îţi dădeai seama că simţea că lucrurile aveau să fie mai bune în lumea de dincolo, ceea ce fusese un exemplu grozav pentru un pui de creştin.

Goni înapoi în sus pe scări, să-şi schimbe bluza. Uite şi bluza verde, pe raftul de sus! Raft rău ce eşti! Ar trebui să-ţi dau na-na! Îi arse una raftului de sus, ca să sară praful de pe el şi să-l pedepsească, şi, punând bucata de stucatură şi ciorapul murdar pe el, îşi schimbă bluza pe loc, luă bucata de stucatură, îşi azvârli ciorapul murdar pe umăr şi coborî din nou scările în grabă.

Erau atâtea şi-atâtea de făcut! Nu doar acum, pentru ceai, ci şi pe viitor! Trebuia să se pună în mişcare! Acum că plecase din apartamentul ăla singuratic, putea în sfârşit să înveţe să cânte la pian, şi odată ce învăţa să cânte şi să compună, putea să-şi scrie cântecele despre Dumnezeu, iar apoi să afle cum se făcea un disc, discul ei despre Dumnezeu, despre cât de bun fusese Dumnezeu cu ea în viaţa asta, fiindcă uită-te la ea! O fată oarecare într-o casă frumoasă! A, ştia că era oarecare, avea picioare groase, avea talia mare, iar părul ei, o, Doamne – Doamne apără şi păzeşte, mai bine zis – părul ei, ce soi de păr o mai fi şi ăsta, un păr alb şi naşpurât, şi de multe ori îşi spusese, „Ăsta nu e păr, asta-i o încercare“. Încercarea părului alb şi rărit, când atâta lume avea coame superbe, şi iată de ce, când se uita din întâmplare în oglindă şi-şi vedea părul alb şi oribil, încerca mereu să-şi spună: „Lăudat fie Domnul!“

Neil-Neil fusese un scump dintotdeauna. Fetele alea erau nebune! Chiar credeau că, din cauză că un bărbat era scund şi chel, nu simţea iubire? Credeau că lucrurile rele se livrau în pachete mici? Neil-Neil era ca fratele cel bun din Biblie, cel care rămânea să aibă grijă de gospodărie cu tatăl lui şi nu se alegea nici măcar cu un praznic cât de mic. Atâta doar că nu exista nici un frate rău, erau doar ei doi, fără praznic, cu toate că ea una urma să aibă parte de un praznic, unul de pomină, în Ceruri, şi într-un fel avea parte de-un praznic şi aici, pe pământ, fiindcă atunci când l-a văzut pe omuleţul ăla plin de pete de pişat la Rexall Drug, fără să cerşească, dar spunându-i fiecărei persoane care intra că era spilcuită, a ştiut că era cu adevărat cel mai la ananghie dintre fraţii ei. Lumea era o poveste, îi spunea Cristos. Şi când i-a zis omuleţului plin de pete de pişat de la Rexall că şi el arăta spilcuit, iar el i-a răspuns în gura mare că era prea urâtă ca să se f---, se mulţumise să-şi spună „În regulă, lăudat fie Domnul, zice asta doar fiindcă suferă“ şi zâmbise cu cea mai mică lumină pe care o avusese în priviri doar fiindcă îşi dorise s-o aibă, fiindcă deşi era puţin cam naşpurâtă, în ochii lui Cristos se arăta tot frumoasă, aşa că pentru ea totul era un praznic, unul mic înaintea unuia mai mare, cel mai mare, dar