celor osândiţi, de pildă – n-aş vrea să pătez chipul de bronz strălucitor al Santinelei, însă trebuie – informatorii Nesubordonaţi. L-am ruga pe cititor să păstreze în memorie acest val cu totul secret, care nu a fost revelat public, mai ales pentru primul deceniu postrevoluţionar: pe atunci oamenii mai ştiau ce este mândria, mulţi dintre ei încă nu aveau idee că moarala este relativă, are doar un înţeles de clasă îngust, şi ei au cutezat să refuze slujba ce li se propunea, şi toţi au fost pedepsiţi fără cruţare. Iată, tinerei Magdalina Edjubova i s-a propus să supravegheze tocmai un grup de ingineri, însă ea nu numai că a refuzat, dar a povestit tutorelui ei (şi pe el trebuia să -l spioneze): cu toate acestea, curând, el oricum a fost arestat şi la anchetă a mărturisit totul. Edjubova, care era gravidă, a fost arestată „pentru divulgarea unui secret operativ” şi condamnată la moarte prin împuşcare. (Până la urmă s-a ales cu douăzeci şi cinci de ani de detenţie, adunaţi dintr-un lanţ de condamnări.) în aceeaşi perioadă (1927), de data aceasta într-o cu totul altă sferă – a comuniştilor de prestigiu din Harkov, Nadejda Vitalievna Surovţeva a refuzat, de asemenea, să-i urmărească şi să-i denunţe pe membrii guvernului ucrainean, drept care a fost ridicată şi dusă la GPU şi numai după un sfert de secol, mai mult moartă decât vie, a ieşit la suprafaţă în Kolâma. Însă despre cei ce nu s-au mai ridicat la suprafaţa apei nu ştim nimic.

 

  (în deceniul al patrulea, valul nesubordonaţilor este redus la zero: dacă ni se cere să fim informatori, înseamnă că aşa trebuie, n-ai ce face. „Nu poţi să te lupţi cu morile de vânt.” „Dacă nu voi fi eu, va fi altul.” „Mai bine eu cel bun să fiu colaborator secret, decât altul rău.” De altminteri, cei care dau năvală să devină colaboratori secreţi sunt voluntarii, te copleşesc: este deopotrivă profitabil şi te umple de glorie.)

  În anul 1928, la Moscova se judecă răsunătorul proces Şahtî – răsunător prin publicitatea care i s-a făcut, prin mărturisirile năucitoare şi autobiciuirea acuzaţilor (deocamdată nu ale tuturor). Peste doi ani, în septembrie 1930, sunt judecaţi cu mare zarvă organizatorii foametei (iată-i! Ei sunt! Ei!) -patruzeci şi opt de sabotori din industria alimentară. La sfârşitul anului 1930 se desfăşoară procesul Partidului industrial cu şi mai mare vâlvă şi beneficiind de o repetiţie ireproşabilă: acuzaţii, toţi până la unul, iau asupra lor tot felul de nimicuri dezgustătoare – şi iată, dinaintea muncitorilor, la un monument de pe care s-a scos învelitoarea, apare reţeaua subtilă şi grandioasă a tuturor sabotajelor izolate, demascate până în prezent, în acelaşi mod, unic şi diabolic, cu Miliukov49, Riabuşinski50, Deterding şi Poincare.

  Începând să pătrunzi natura practicii noastre judiciare, îţi dai seama că procesele accesibile privirii tuturor nu sunt decât muşuroaie de cârtiţă ce se văd la suprafaţă, pe când săpăturile de bază se efectuează adânc, sub pământ. La aceste procese este prezentată doar o unică parte a arestaţilor, doar aceia care consimt să se calomnieze în mod nefiresc pe sine şi să denigreze pe alţii în speranţa unor circumstanţe atenuante, însă majoritatea inginerilor care au avut curajul şi mintea să respingă inepţiile anchetatorilor penali, aceia sunt judecaţi fără zgomot, dar şi ei, care nu au mărturisit, capătă de la colegiul GPU tot zece ani.

  Valurile curg pe sub pământ, prin conducte, ele canalizează viaţa înfloritoare de la suprafaţă.

  Tocmai din acest moment se întreprinde pasul important spre participarea întregului popor la această canalizare, spre împărţirea generală a responsabilităţii pentru ea: cei care încă nu s-au prăvălit cu trupurile lor în trapele canalizării, cei pe care conductele nu i-aiî azvârlit în Arhipelag, aceia trebuie să umble la suprafaţă cu flamuri în mâini, să proslăvească tribunalele şi să se bucure de actele lor de represiune. (Aceasta e din spirit de prevedere! Vor trece decenii, istoria se va trezi din somnu-i adânc, dar anchetatorii, judecătorii şi procurorii nu se vor dovedi mai vinovaţi decât noi toţi la un loc, dragi concetăţeni! Căci de aceea purtăm podoaba respectabilă a părului cărunt, pentru că la vremea noastră am votat respectabil pentru.)

  Dacă n-am lua în consideraţie experimentul leninist-troţkist de la procesul eserilor din 1922, Stalin a purces la astfel de probe o dată cu procesul organizatorilor foametei, şi atât îi mai lipsea probei – să nu reuşească, de vreme ce toţi flămânzeau în îmbelşugata Rusie şi toţi priveau în jurul lor, întrebând: oare unde au dispărut grânele noastre? Şi, astfel, prin uzine şi instituţii, devansând verdictul tribunalului, muncitorii şi funcţionarii votează cu indignare pentru condamnarea la moarte a ticăloşilor de acuzaţi. Iar cu prilejul procesului Partidului industrial vom avea mitinguri populare, demonstraţii (la care sunt antrenaţi şi şcolarii), marşuri cadenţate ale unor mulţimi de milioane şi urlete sub ferestrele tribunalului: „La moarte! La moarte! La moarte!” în această perioadă de cotitură a istoriei noastre au răsunat voci izolate de protest ori abţineri. Era nevoie de foarte, foarte mult curaj pentru ca în acel cor şi urlet să spui „nu!”, incomparabil cu uşurinţa de astăzi! (Nici astăzi însă nu sunt prea mulţi cei care obiectează.) La adunarea Institutului politehnic din Leningrad, profesorul Dimitri Apollinarievici Rojanski51 s-a abţinut (el, vedeţi dumneavoastră, este adversarul pedepsei cu moartea în general, aceasta, vedeţi dumneavoastră, în limbajul ştiinţei, este un proces ireversibil) şi, numaidecât, a fost băgat la închisoare! Studentul Dima Oliţki s-a abţinut şi, numaidecât, a fost băgat la închisoare! Şi toate aceste proteste au amuţit chiar de la început.

  Din câte ştim, clasa muncitoare cu mustăţi cărunte a aprobat aceste condamnări. Din câte ştim, de la comsomoliştii înflăcăraţi până la legendarii comandanţi de armate, întreaga avangardă a aprobat în unanimitate aceste condamnări. Revoluţionari, teoreticieni şi profeţi celebri, cu şapte ani înainte de sfârşitul lor lipsit de glorie, au salutat acel urlet al mulţimilor, nebănuind că în scurtă vreme va veni şi rândul lor, că şi numele lor vor fi târâte în acest urlet, însoţite de calificativele „gunoi” şi „lepădătură”.

  Curând, însă, nimicirea