mult”, dar nu şi cuvântul pentru „mai puţin”. Termenul kralis, pentru „rege”, a fost derivat din greacă, care, la rândul ei, l-a împrumutat din limbile slave. Au preluat numeralele greceşti pentru cifrele 7, 8 şi 9, 30, 40 şi 50 (deşi varietatea engleză şi cea galeză a limbii romani le-au eliminat aproximativ cinci secole mai târziu, recurgând la forme indirecte, după modelul 3+4, 2x4, 4+5, 3x10). Începuseră să formeze unele cuvinte cu ajutorul sufixelor greceşti, utilizând terminaţiile – mos pentru substantive abstracte, -os pentru împrumuturile de gen masculin, iar -men şi me pentru construirea participiilor la diateza pasivă. Unul din participiile formate astfel, mărime, din verbul grecesc cu sensul de „a murdări”, a devenit o expresie folosită pentru un concept fundamental în sistemul ţigănesc de tabuuri ale necurăţiei. Dezvoltarea conceptului respectiv într-un teritoriu de limbă greacă este cu totul alt aspect. În mod similar, cuvântul kris, pentru curte (din acelaşi cuvânt, krisis, „judecată”, şi care a dat în engleză cuvântul „criză”) va dobândi o dimensiune îndeosebi ţigănească printre romii valahi, sugerând mecanismul lor de reglementare a disputelor, precum şi de pedepsire a abaterilor de la codul moral ţigănesc. Totodată, dacă ţiganii au adoptat termenul grecesc pentru „broască”, au făcut aceasta pentru că termenul indian beng (care a păstrat sensul de „broască”, în varietatea siriană a limbii romani) dobândeşte sensul de „diavol”, sub influenţa, cum presupune Paspati{50}, reprezentărilor naive ale Sfântului Gheorghe călare, ucigând balaurul, pe care ţiganii trebuie să-l fi întâlnit pe întregul teritoriu al Imperiului Bizantin. Aceste împrumuturi, dar şi altele, arată că pentru mult timp contribuţia greacă la vocabularul limbii romani din Europa rămâne mult mai importantă decât oricare alta, cu excepţia cuvintelor provenite din indo-ariană. Se pare totuşi că aceasta a reprezentat ultima fază a ceea ce ar fi putut fi o limbă unică în Europa, deoarece, după ce limba romani a depăşit regiunile de limbă greacă, dialectul comun european a început să piardă teren. Deşi n-ar trebui să insistăm prea mult asupra acestor lucruri, este interesant de remarcat faptul că, dacă aplicăm metodele glotocronologiei (v. mai sus pp. 37-38) la varietăţile greacă şi galeză ale limbii romani, ca şi la dialectul ţiganilor căldărari, rezultatele ne arată că unitatea vocabularului de bază a început să slăbească pe la anul 1040, urmată fiind de o altă scindare, pe la 1200, în rândul celor care pătrunseseră în Balcani.

În Bizanţ şi Grecia, ţiganii s-au familiarizat nu doar cu unele cuvinte greceşti, dar şi cu lumea creştină. Pe drumuri, ca şi în porturi, au întâlnit călători din întreaga Europă şi e posibil să fi deprins şi cunoaşterea altor limbi. Mai mult ca sigur au auzit şi de Ţara Sfântă şi au remarcat că pelerinii erau călători privilegiaţi. Toate aceste cunoştinţe aveau să se dovedească într-o zi profitabile pentru ei, atunci când s-au decis să-şi continue migraţia spre vestul lumii creştine.

Serbia, Bulgaria, Muntenia, Moldova

Cursul pe care diferenţierea lingvistică avea să-l urmeze fusese deja stabilit înainte de finele secolului al XIV-lea, la acea dată ţiganii fiind deja larg răspândiţi în toate provinciile Peninsulei Balcanice. În Serbia, unde slavii de sud, sub conducerea lui Ştefan Duşan, reuşiseră în cele din urmă să înfiinţeze un regat, trebuie respinsă această identificare cu ţiganii a acelor cingarije înregistraţi printre meseriaşii desemnaţi în edictul lui Ştefan de ctitorire a mânăstirii Sfinţilor Mihail şi Gavril din Prizren din 1348. În acest caz, denumirea induce în eroare, însemnând doar „cizmari”.{51} Dar într-un document din 1362, al învecinatei Republici din Ragusa (Dubrovnik), la cererea a doi „egipteni”, Vlahus şi Vitanus (ad petitionem Vlachi et Vitani Egyptiorum), se află înregistrat un ordin către un meşter aurar, de a li se returna acestora cele opt monede de argint încredinţate spre păstrare. În 1378, Ivan Şişman, ultimul ţar al Bulgariei, lasă Mănăstirii Rila (Rilski Monastir) câteva sate ce cuprindeau Agupovi Kleti. Kleti erau „colibe”, dar discuţia rămâne deschisă, dacă agupovi înseamnă într-adevăr „egipteni”, şi anume ţigani sedentari. De necontestat rămâne însă afirmaţia generală că ţiganii trebuie să fi pătruns în Bulgaria aproximativ la acea dată, întocmai ca şi în ţările învecinate.

Pe atunci înaintarea otomană înghiţea pas cu pas întreaga Peninsulă Balcanică. La 1371, Ivan Şişman fusese forţat să se declare vasal al sultanului, şi tot turcii ocupaseră deja cea mai mare parte din Macedonia. În 1389, Serbia a fost redusă şi ea la starea de vasalitate, iar în 1391 Bosnia şi Muntenia au fost obligate să plătească tributuri anuale; în 1396 Bulgaria a fost în întregime anexată.

În istoria ţiganilor, Muntenia şi Moldova ocupa un loc special, şi chiar de tristă faimă, întrucât aici ţiganii au fost în mod sistematic transformaţi în robi. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, valahii vorbitori de latină, ai căror descendenţi trăiesc pe teritoriul României moderne şi al Moldovei, au migrat din Transilvania, mai întâi spre Muntenia şi apoi spre Moldova, care au devenit principate independente. Ambele erau state creştine, de religie ortodoxă, deşi uneori Muntenia pare să fi înclinat spre Roma. Dar aceste perioade de reală independenţă au fost scurte şi, o mare parte din existenţa lor, Ţările Române s-au aflat sub controlul puterilor învecinate. Dar ambele şi-au elaborat propriile metode, foarte asemănătoare, de a trata populaţiile ţigăneşti şi de a se asigura menţinerea lor ca importantă forţă de muncă.

Încă din cele mai vechi documente, reiese că ţiganii fuseseră aduşi la o anumită formă de servitute faţă de domnitor sau de mănăstiri. Cea dintâi menţionare a ţiganilor în arhivele româneşti se face într-un document emis la 1385 de către voievodul Dan I, stăpân peste întreaga Muntenie, în favoarea Mănăstirii Fecioara Maria, de la Tismana. Prin acest document voievodul confirmă actul prin care 40 de familii de ţigani (atsingani) erau donate Mănăstirii Sf. Anton de la Vodiţa, ce ţinea de Manăstirea Tismana, de către unchiul său voievodul Vladislav, în timpul domniei acestuia (1364–1377). În anul 1388, Mănăstirii Cozia i-au fost donate 300 de familii de ţigani din partea principelui valah Mircea cel Bătrân. Un