document de la 1428, provenit din Moldova, menţionează darul a 31 de corturi de tsigani şi a 13 corturi de tătari, făcut de Alexandru cel Bun Mănăstirii Bistriţa. Un număr considerabil de documente româneşti de mai târziu, emise în slavonă între secolele al XIV-lea şi al XV-lea, confirmă, toate, înrobirea ţiganilor la scurt timp după sosirea lor în aceste principate dunărene.

Se pare că, la început, în mare a fost vorba de exploatarea fiscală, iar atunci când au avut loc donaţiile de familii de ţigani, de fapt s-a transferat dreptul de a reclama plata tributului (în muncă, bani şi produse). Cu trecerea timpului însă, aceasta s-a transformat în drepturi asupra persoanei plătitoare de tribut. De fapt, ţiganii căpătaseră importanţă economică, fapt care i-a făcut pe cârmuitori să se opună plecării lor. Principatele au pierdut bogăţia de care se bucuraseră cândva datorită faptului că erau străbătute de importante rute comerciale. Mai întâi bisericile şi mănăstirile, iar apoi boierii au ajuns la concluzia că ţiganii reprezintă o valoare inestimabilă pentru ei. Ţăranii pauperizaţi îşi vindeau pământul şi puteau fi transformaţi în robi pentru muncile agricole; în schimb, ţiganii au ocupat nişa dintre ţăran şi stăpân, fiind apreciaţi ca meşteşugari specializaţi în lucrări de fierărie, lăcătuşerie, producerea obiectelor din cositor şi altele. Atât timp cât erau nomazi, nu se putea avea încredere în promptitudinea şi disponibilitatea lor. Pentru a-i împiedica să fugă, boierii şi biserica i-au transformat în robi, iar pentru a face supravegherea lor deplină, fiecare ţigan fără stăpân a fost declarat proprietate a statului.{52}

Ţiganii care aparţineau coroanei plăteau un tribut anual, dar nu erau obligaţi sa rămână într-un singur loc. De fapt, deseori erau mânaţi dintr-un loc într-altul. Vara, ei trăiau în corturi, iar în timpul iernii în colibe şi adăposturi subterane, în pădurile din apropierea satelor. Ţiganii aflaţi în proprietatea mănăstirilor şi a boierilor şi-au văzut drepturile personale diminuate până la o totală dependenţă de bunul plac al stăpânilor: ei şi copiii lor au devenit robi ce puteau fi vânduţi, schimbaţi sau cedaţi. Orice român, bărbat sau femeie, căsătorit cu un ţigan devenea la rându-i rob. Unii locuiau în sate şi, pe lângă faptul ca lucrau pământul stăpânului, munceau ca bărbieri, croitori, brutari, zidari şi ca slugi; femeile erau folosite la pescuit, treburile casnice, albitul rufelor, cusut şi brodat. Libertatea însă nu aveau să o dobândească pe de-a-ntregul, în Moldova şi Muntenia, decât în 1856{53}.

4. MAREA ŞMECHERIE

Pe la sfârşitul veacului al XIV-lea Regatul Ungariei a rămas singura mare putere europeană în faţa otomanilor. Regatul se întindea mult dincolo de graniţele actuale ale Ungariei, incluzând Transilvania şi o mare parte din ceea ce, în veacul al XX-lea avea sa devină Iugoslavia şi Cehoslovacia. Nu se ştie cu deplină certitudine când au apărut ţiganii pentru prima dată în aceste ţinuturi Oraşul Agram (Zagreb) aparţinea atunci Ungariei şi, începând din 1382, timp de peste 80 de ani, arhivele judecătoreşti din Agram menţionează o serie de măcelari cârcotaşi, cu numele de Cigan sau Cygan, Chickan sau Czyganychyn.{54} În alte surse datând din anii 1370, termenul cygány, denumirea maghiară a ţiganilor, apare atât ca nume de familie cât şi în numele unor sate.{55} Mai mult încă, o scrisoare din 1260 de la Ottokar al II-lea al Boemiei către Papa Adrian al IV-lea, în care primul povesteşte despre victoria sa asupra lui Bela al IV-lea al Ungariei, îi menţionează pe cingari printre cei care au format armata lui Bela.{56}

La început frecvenţa mare a cuvintelor cygan, cygány intensifică pasiunea căutării. Apoi începe să se strecoare prudenţa, denumirile geografice care la prima vedere par a fi indicii valoroase se limitează la o zonă restrânsă din nord-vestul Transilvaniei şi la teritoriul învecinat, şi exact acolo vom da peste o familie de nobili cu numele de Zygan, a cărei genealogie merge până la prima invazie a ungurilor din secolul al IX-lea{57}. În ceea ce priveşte numele de persoane care au la bază cuvântul cygan şi care se limitează la Croaţia, niciuna dintre referiri nu este într-adevăr convingătoare: persoanele în discuţie sunt prea puternic ancorate în modul lor de viaţă şi meseria lor, dar şi mult prea puşi pe ceartă. Se presupune că este iar un mijloc de diversiune, dar imposibil de spus dacă se poate stabili vreo legătură sau nu cu familia nobiliară Zygan. În ceea ce-l priveşte pe regele Ottokar, soldaţii ţigani din armata înfrântă dispar, când la o mai atentă citire a scrisorilor lui, termenul de Cingarorum va fi înlocuit cu cel de Bulgarorum.

Odată eliminate aceste improbabilităţi, se va constata că primele relatări în legătură cu prezenţa ţiganilor în Ungaria sunt de dată relativ târzie.{58} în 1416, oraşul Braşov (fost Kronstadt) din sud-estul Transilvaniei dă bani şi hrană „seniorului Emaus din Egipt şi celor 120 de tovarăşi ai acestuia”. Nu posedăm alte date în legătură cu Emaus sau cu direcţia în care acesta a pornit împreună cu tovarăşii lui. Dacă însă s-a îndreptat spre vest, atunci cu siguranţă că pot fi consideraţi vestitorii evenimentelor din anul următor, când se produce o dramatică cotitură în istoria ţiganilor şi începe o nouă şi larg atestată perioadă de sosiri în centrul şi vestul Europei, unde ţiganii îşi fac apariţia sub forma unor grupuri de pelerini, organizate, solicitând şi obţinând subvenţii. După 1417 se produce de fapt o atare agitaţie, încât devine cât se poate de tentant să afirmăm că ţiganii au reprezentat un nou fenomen pentru Europa situată la vest de Balcani.

Este puţin probabil ca afluxul lor să fi fost atât de neaşteptat şi de dens. De exemplu, arhivele oraşului Hildesheim din Saxonia Inferioară înregistrează o donaţie făcută în 1407 „tătarilor, în biroul secretarului primăriei, când li s-au examinat scrisorile”. În mod explicit, termenul nord-german „tătari”, folosit în consemnări ulterioare, se referă la ţigani şi este posibil ca şi în acest caz termenul să fi fost utilizat cu acelaşi sens. În mod similar, arhivele din Basel, Elveţia, menţionează în 1414