acordarea de pomeni unui păgân (Heiden) „prin voinţa Domnului”. Heiden (păgân) este un termen mult utilizat ulterior în legătură cu ţiganii în ţinuturile de limbă germană şi olandeză, devenind aproape la fel de obişnuit ca şi termenul „ţigan” (Zigeuner). O serie de cronicari occidentali, mai puţin demni de încredere în ceea ce priveşte datele, îi menţionează pe ţigani în Hessa în 1414 şi în Meissen şi Boemia în 1416.

Numărul insuficient de dovezi nu este neapărat un argument împotriva unor scurte infiltrări ale ţiganilor înspre vest la diferite momente înainte de 1417: atâta timp cât numărul lor a fost redus şi nu au atras atenţia asupra lor este foarte posibil ca aceştia să nu fi fost remarcaţi şi consemnaţi în mod oficial. De fapt, nimic din istoria lor anterioară, alcătuită din fragmente, nu ne-a pregătit pentru ceea ce s-a întâmplat într-adevăr în 1417 şi în anii imediat următori. În dialectul vorbit de ţiganii din Spania, expresia „o xonxanó baró” (marea şmecherie) se referă la o anumită metodă de a uşura pe un credul de o mare sumă de bani. Cel mai mare şiretlic din întreaga istorie a ţiganilor a fost acela jucat la începutul veacului al XV-lea pe seama Europei occidentale.

În mod subit ţiganii încep să se poarte într-un mod nemaiîntâlnit până atunci. Nu mai dau deloc dovadă de discreţie, încercând aproape în mod vădit să atragă atenţia asupra lor. Nu mai sunt deloc o gloată dezorganizată, ci se deplasează aparent cu un scop, având în frunte conducători cu titluri impresionante. La început nu sunt hărţuiţi sau hăituiţi, ci trataţi cu anumită consideraţie. Ca şi când vreun geniu nelăudat, stimulat probabil de toate presiunile din Balcani, şi-ar fi dat seama de potenţialele avantaje ce se puteau trage din mediul religios al timpului şi şi-ar fi elaborat o strategie de exploatare a acestuia şi de a-şi spori şansele de supravieţuire.

Este dificil astăzi să înţelegem atitudinea oamenilor din Evul Mediu faţă de penitenţi, pentru că noi am pierdut astăzi atât conştiinţa lor acută a păcatului, cât şi siguranţa pedepsirii lui. În afara Bisericii – comunitatea tuturor credincioşilor – stăteau la pândă păgânismul, diavolul şi iadul, concepute într-o formă cât se poate de materială, stăteau la pândă în aşteptarea celor care se abăteau de la calea credinţei. Pentru ţigani era important faptul că încă se mai considera a fi o îndatorire a omeni şi a ajuta un pelerin aflat în călătorie, chiar şi după ce pelerinajele au cunoscut un declin de popularitate. Astfel, persoanele caritabile se puteau bucura de binecuvântarea ce se pogora asupra pelerinului, acesta devenind un instrument de obţinere a graţiei. Cârmuitorii puteau să-i încurajeze, acordându-le scrisori de recomandare. Carol cel Mare impusese prin lege obligaţia de a li se asigura pelerinilor adăpost, vatră şi foc, oriunde ar fi călătorit aceştia. Dându-se drept penitenţi şi pelerini, ţiganii puteau să-şi asigure o primire mai călduroasă decât cea de care avuseseră parte până atunci. Este posibil ca unii să fi şi probat eficacitatea scrisorilor de protecţie (dacă e cazul celor din Hildesheim, vezi supra p. 73) şi după cât se pare unii au încercat să ţintească cât mai sus posibil. În acest scop niciun alt nume nu putea fi invocat cu mai mare eficacitate decât cel al împăratului Sigismund.

Sigismund (1368–1437) era rege al Ungariei din 1387. În 1411 Colegiul Electorilor îi acordă şi coroana Germaniei, numindu-l de facto împărat al Sfântului Imperiu Roman (deşi papa nu îl va încorona decât în 1433) şi în curând acest om de stat ingenios a fost prea mult atras de problemele Boemiei şi ale imperiului ca să mai acorde atenţia necesară guvernării Ungariei şi stăvilirii turcilor. Între 1414 şi 1418 vizitează o serie de ţări din interiorul şi exteriorul imperiului, precum şi oraşul Konstanz, devenit pentru o perioadă de timp centrul lumii creştine, datorită conciliului ecumenic promovat de către Sigismund, care încearcă să câştige prestigiu ca restaurator al unităţii Bisericii, punând capăt schismei papale. La începerea conciliului din 1414 mulţi principi, episcopi şi abaţi se vor stabili în oraş şi însuşi Sigismund va petrece acolo o mare parte de timp între anii 1417-1418. Conciliul a reuşit într-adevăr să restabilească unitatea Bisericii, dar nu a putut împiedica răspândirea ereziilor din Boemia, în ciuda condamnării lui Jan Hus, după respingerea de către Sigismund a salvconductului pe care el însuşi i-l eliberase.

Salvconductele imperiale

Spre oraşul Konstanz s-au îndreptat şi unii ţigani. Se pare că la Lindau, pe malul lacului Constanţa, ţiganii au obţinut scrisorile de care aveau nevoie de la Sigismund (doritor poate a afla veşti din regatul său ungar) sau de la o persoană oficială a cancelariei sale, doar dacă bineînţeles nu şi-au procurat documentele necesare pe căi mai ocolite. Practica emiterii de salvconducte era foarte răspândită în Evul Mediu, ele fiind precursoarele paşapoartelor de mai târziu. Asemenea documente erau întocmite pentru o persoană specificată (şi suita acesteia), dar, fără îndoială, ţiganii au găsit că era foarte prudent şi economic să îşi confecţioneze copii după acestea. În orice caz, mult mai târziu, Sebastian Munster relatează în Cosmographia universalis (1550) că nişte ţigani i-au arătat lângă Heidelberg copia unei scrisori obţinute la Lindau de la împăratul Sigismund, prin care li se acorda libera trecere. Motivul peregrinării lor, menţionat în documentul arătat lui Münster, a găsit mulţi adepţi în anii care au urmat, deşi în cele din urmă au apărut şi variante: am văzut deja versiunea prezentată de Arnold von Harff (p. 62). După Münster:

 

se spune că strămoşii lor din Micul Egipt (in minori Aegypto) au renunţat pentru câţiva ani la religia creştină şi s-au întors la păcatele păgânilor şi apoi, dupa ce s-au căit, le-a fost impusă penitenţa ca tot pentru atâta vreme unii din ei să pribegească prin lume şi să ispăşească vina pacatului lor.