În unele schimburi verbale ce au avut loc cu ocazia acestei întâlniri, Münster pretinde că ţiganii i-au spus că patria lor se află dincolo de Ţara Sfântă şi de Babilon şi că pentru a ajunge acolo trebuie trecut prin ţara locuită de pigmei Când Münster i-a replicat: „Atunci Micul Egipt nu se află în Africa, lângă Nil, ci în Asia de-a lungul Gangelui sau Indului”, acesta a fost contrat probabil cu altă vorbă de duh.

Münster mai menţionează că posedau o limbă proprie, pe care a socotit-o Rotwelsch, jargonul hoţilor din Germania.{60}

În 1417 rapoartele municipale din Hildesheim, care cu un deceniu înainte menţionaseră intrigate vizita unor „tătari”, de data aceasta înregistrează, mai explicit, acordarea de pomeni „tătarilor din Egipt, pentru a-l cinsti pe Dumnezeu”, oraşul găsind însă că este prudent să-i ţină sub supraveghere. Este posibil ca membrii acestui grup să fi aparţinut aceluia prezentat de Hermann Cornerus în Chronica novella, scrisă în latină în jurul anului 1435, primul raport contemporan despre răspândirea ţiganilor, după ce aceştia s-au înarmat cu documente imperiale. Referindu-se la ultimele luni ale anului 1417, Cornerus, originar din Lübeck, face următoarea relatare în legătură cu trecerea ţiganilor prin ţinuturile nordice ale Germaniei, Holstein, Mecklenburg şi Pomerania:

O ceată ciudată de nomazi nemaivăzuţi până atunci au venit din regiunile estice în Alemania (Suabia), călătorind prin întreaga regiune până în ţinuturile de la malul mării. Au ajuns şi în oraşele de pe coastă; plecând de la Liineberg, pătrunzând în Prusia, ei au trecut prin Hanburg, Lübeck, Wismar, Rostock, Stralsund şi Greifswald. Au călătorit în cete, şi-au petrecut nopţile în câmp, în afara oraşelor, întrucât, dedându-se excesiv hoţiei, s-au temut că în oraşe aveau să fie făcuţi prizonieri. Numărul lor se ridica la circa 300 de bărbaţi şi femei, fără a socoti copiii şi sugarii. Având un aspect fizic foarte urât, fiind tuciurii ca şi tătarii, îşi spuneau secani. Printre ei se aflau şi căpetenii, un duce [ducem] şi un conte [comitem] care împărţeau dreptate şi ale căror ordine erau respectate. Erau totuşi mari hoţi, îndeosebi femeile şi mai mulţi dintre ei au fost prinşi şi omorâţi. Aveau de asemenea asupra lor scrisori de recomandare, din partea unor principi şi îndeosebi de la Sigismund, regele romanilor, în baza cărora statele, principii, cetăţile, oraşele, episcopii şi prelaţii cărora aceştia se adresau, trebuiau să-i primească şi să-i trateze cu bunăvoinţă. Unii dintre ei călătoreau călare, iar alţii pe jos. Motivul pentru care rătăceau prin ţări străine se spune că ar fi fost renunţarea la credinţă şi apostazia lor, după convertirea lor la păgânism. Episcopii lor i-au condamnat ca, în semn de penitenţă, să pribegească vreme de şapte ani prin ţări străine.{61}

Acest important text ne furnizează o mulţime de date în legătură cu organizarea acelor ţigani şi primirea lor. Adesea par să se fi divizat în grupuri mai mici, dar depinzând toţi de acelaşi şef; s-au deplasat în armonie, urmându-se îndeaproape. Au prezentat scrisori de protecţie, dar au fost trataţi cu neîncredere. Mai întâi nemţii i-au găsit foarte urâţi din punct de vedere fizic, bineînţeles din cauza culorii pielii şi, în plus, se mai bucurau şi de reputaţia de a fi iuţi de mână. Un alt cronicar din Liibeck, pe nume Rufus, relatează în mare aceeaşi întâmplare, cu excepţia faptului că îi descrie pe ţigani ca fiind într-adevăr tătari (nume care se pare că se păstrează în nordul Germaniei şi în Scandinavia) şi ridică numărul lor la 400.

Incursiunea în oraşele baltice n-a avut decât un succes parţial. Scrisorile de protecţie n-au fost suficiente pentru a preîntâmpina răzbunarea cruntă în cazurile de furtişaguri: nu se ştie exact dacă aceste măsuri aspre au fost luate de către autorităţi sau de către orăşenii înşişi. În mod evident, aceste oraşe hanseatice nu au fost în întregime pe gustul ţiganilor, pentru că în 1418 toate urmele lăsate de aceştia se vor găsi mult mai la sud. În iunie, oraşul Frankfurt pe Main dă „nevoiaşilor din Micul Egipt” 4 lire şi 4 şilingi pentru pâine şi carne – aceasta fiind prima referire la „Micul Egipt” ca loc de baştină. Mărturii din aceeaşi perioadă referitoare la ţigani avem şi din Alsacia, oarecum îndoielnice în ceea ce priveşte oraşul Strassburg, dar mult mai demne de încredere în cazul oraşului Colmar care, după cea mai veche cronică a oraşului, a fost vizitat la 10 august de 30 de Heiden (păgâni) însoţiţi de femei şi copii. După ce au plecat, în locul lor au venit alţi o sută. Din nou este subliniata culoarea întunecată a pielii; elemente noi însa vor fi cerceii de argint şi chiromanţia practicată de femeile îmbrăcate în zdrenţe, ca nişte cuverturi. În Elveţia, mărturiile sunt substanţiale şi clare, deşi mulţi cronicari se vor copia şi recopia reciproc, toţi în afară de unul trăind mult prea târziu pentru a putea fi martori oculari. Zürich, Basel, Solthurn şi Berna sunt creditate cu asemenea vizite. Cronicarii