îi prezintă pe ţigani ca pe un popor foarte ciudat şi întunecat la piele, având proprii duci şi conţi şi susţinând că ţara lor de baştină este Micul Egipt. (Una din cronicile de la Zürich adaugă faptul că unii ţigani susţineau că provin de la Igritz – o interesantă completare, întrucât Igritz este o mică localitate în nordul Ungariei, lângă Miskolc.) Au relatat că au fost alungaţi de turci şi condamnaţi la penitenţă şi deplină sărăcie timp de şapte ani. În ceea ce priveşte botezul şi înmormântarea urmau obiceiurile creştine. Erau prost îmbrăcaţi, dar aveau mult aur şi argint, obişnuiau să mănânce şi să bea bine, plătind bine. O notă discordantă o reprezintă Conrad Justinger, singurul cronicar contemporan cu evenimentele. Referindu-se la anul 1419 (deşi acesta este posibil să-l fi confundat cu anul 1418), cronicarul menţionează sosirea în Elveţia a mai mult de 200 de Heiden botezaţi care îşi instalează tabăra pe câmpiile dinaintea Bernei, până când au fost izgoniţi de autorităţi, pe motiv că furtişagurile lor i-au exasperat pe locuitori.

Se pare că în septembrie 1418 ţiganii au părăsit Elveţia pentru un timp. Grupurile de ţigani care s-au manifestat vizibil în Europa în următorii ani nu au fost numeroase, ca şi cum, într-adevăr, n-ar mai fi rămas decât un nucleu, sub comanda câtorva conducători. Uneori acest nucleu s-a păstrat ca atare, alteori s-a fragmentat în detaşamente mai mici. Astfel, în noiembrie 1418, după cronica lui Mülich, în oraşul Augsburg soseşte o ceată de ţigani formată din „doi duci, 50 de bărbaţi, multe femei şi copii şi au pretins că vin din Egipt”.

Următoarea serie de mărturii îi menţionează pe ţigani în Franţa. La 22 august 1419, o ceată de „sarazini” apare în orăşelul Châtillon-en-Dombes (astăzi Châtillon-sur-Chalaronne) care la acea vreme depindea de Savoia. Aceşti ţigani au prezentat scrisori din partea ducelui de Savoia şi din partea împăratului; autenticitatea documentului savoiard se pare că a fost garantată.{62} Au fost bine primiţi, li s-a dat vin, ovăz şi trei florini. Două zile mai târziu, Andrei, duce al Micului Egipt, cu o suită de peste 120 de însoţitori, soseşte la St. Laurent, în apropiere de Mâcon, la numai şase leghe depărtare de Châtillon. Oraşul îi aprovizionează cu pâine şi vin; într-o frazeologie ciudată, arhivele îi descriu ca fiind „oameni de o statură uriaşă, înspăimântători la păr cât şi în alte privinţe”. Şi-au ridicat tabăra pe câmp, şi atât bărbaţii cât şi femeile au practicat chiromanţia şi vrăjitoria. Când arhivele menţionează unele din înşelătoriile lor, ducele este numit în mod caustic „Andrei, ce singur îşi spune duce al Micului Egipt”. Cinci săptămâni mai târziu (1 octombrie 1419), ţiganii sunt menţionaţi la Sisteron în Provence, din nou ca „sarazini”. Li s-a refuzat intrarea şi au rămas timp de două zile pe un câmp „ca soldaţii” (fără îndoială, în corturi), unde li s-a trimis hrană, pentru ei şi pentru cai.

Trei luni mai târziu întâlnim un duce Andrei însoţit de o ceată de ţigani, de această dată în Ţările de Jos. Probabil erau ţiganii care cu un an înainte fuseseră în Franţa. Nu putem avea însă deplină siguranţă în această privinţă. Se pare că ţiganii n-au avut nicio dificultate în a-şi asigura copii ale salvconductelor lor şi oricine s-ar fi întâmplat să se afle în fruntea unei anumite cete s-ar fi putut da drept conducătorul trecut pe document; pe de altă parte, nu se poate exclude posibilitatea ca doi conducători să fi purtat acelaşi nume. În orice caz, în ianuarie 1420, rapoartele municipalităţii din Bruxelles arată că o ceată condusă de „ducele Micului Egipt, pe nume Andries” i-a uşurat pe cetăţeni de o anumită cantitate de bere, de vin, de pâine, o vacă, patru oi şi de 25 de monede de aur. Apoi, în martie, bilanţul din Deventer înregistrează o donaţie făcută din ordinul consiliului municipal „seniorului Andreas, duce al Micului Egipt” (Hoefscheid Heren Andreas, Hertoch van Cleyn Egypten) „care datorită credinţei creştine a fost alungat din ţara lui, a sosit în oraşul nostru însoţit de 100 de persoane, bărbaţi, femei şi copii, şi de circa 40 de cai, şi a prezentat scrisori din partea Regelui Roman, ce conţineau invitaţia de a li se da de pomană şi de a fi trataţi cu blândeţe în toate ţările în care s-ar fi dus”. În total, ceata a primit 25 de florini bani peşin, pâine, bere, heringi şi paie; oraşul a mai suportat cheltuielile ridicate de curăţarea şurii în care aceştia au dormit şi de însoţirea lor spre răsărit, până la Goor.

În acelaşi an este sugerată prezenţa ţiganilor în Friesland şi lângă Leiden, dar aceste mărturii nu sunt demne de încredere. Mai exactă însă este menţionarea unu’ duce şi a unur conte în fruntea unei cete de „egipteni11 ce îşi face apariţia în septembrie 1421, la Bruges, în Flandra. Numele celor doi nu au rămas înregistrate nicăieri, dar vom avea mai mult noroc, în acest sens, cu mărturiile ce provin din învecinatul Hainault şi din Artois. La 30 septembrie 1421, consiliul municipal din Tournai delibera în privinţa „egiptenilor” cu care acesta s-a pomenit în faţa porţilor oraşului. A urmat un deznodământ generos, „seniorului Miquiel, principe de Latinghem, în Egipt” s-au dăruit 12 monede de aur, pâine şi un butoi de bere, „din milă şi compasiune pentru ajutorarea lui şi a altor bărbaţi şi femei din ceată, pe care sarazinii i-au alungat din ţara lor pentru că au trecut la credinţa creştină”. Aceasta este prima oară că auzim de „seniorul Miquiel, prinţ de Latingham”, o denumire toponimică ce mai degrabă aminteşte de Flandra decât de Egipt. Un duce cu numele de Mihail, suspect de asemănător, apare însă la puţin timp după acesta, în apropiere, la Mons care, de fapt, va fi vizitat de două ori în octombrie. Prima dată, localitatea este vizitată de o ceată de 80 de ţigani, sub conducerea ducelui Andrei, iar a doua oară, de 60 de ţigani conduşi de ducele Mihail, presupus frate al celui dintâi. Egiptenii revin la Tournai în mai anul următor, când vor fi adăpostiţi în piaţă.

„Şi aceşti egipteni”, povesteşte