cronicarul, „aveau un rege şi mai mulţi seniori de care ascultau, şi privilegii, încât nu-i putea pedepsi nimeni, decât aceştia.” Cronicarul nu menţionează nume, dar oferă detalii despre hoţiile săvârşite de aceştia, ghicitul practicat de femei (însoţit de hoţia de buzunare a copiilor), şi abilitatea bărbaţilor la geambaşie.

Rapoartele consiliului municipal din Arras, în Burgundia, furnizează detalii pitoreşti în legătură cu 30 de „străini din ţara Egiptului” care sosesc în 11 octombrie 1421 conduşi fiind de către un conte, în posesia unor scrisori de la împărat. Au rămas acolo vreme de trei zile, dormind noaptea pe câmp, fără a se mai dezbrăca. Bărbaţii erau tuciurii, cu părul lung şi bărbi bogate, în timp ce femeile îşi înfăşurau capul de parcă ar fi purtat turbane şi se îmbrăcau în cămăşi, adânc decoltate, peste care purtau o manta aspră prinsă pe umăr; atât femeile cât şi copiii purtau cercei în urechi. Toate aceste accesorii se deosebeau de veşmintele purtate în Europa. Orăşenii uimiţi i-au chivernisit cu bere şi cu cărbuni de foc.

Noi scrisori de protecţie

Chiar de la sosirea lor în 1417 ţiganii au susţinut că pelerinajul lor avea să dureze şapte ani. După scurgerea a cinci ani, scrisorile lor, apropiindu-se de limita termenului de valabilitate, începeau să-şi piardă valoarea, aşa că era momentul prelungirii lor. În plus, înscrisul lui Sigismund nu era valabil dincolo de hotarele Sfântului Imperiu Roman şi deja (după cum am văzut la Châtillon) ţiganii, pentru orice eventualitate, prezentau şi scrisori din partea altor demnitari. Singura protecţie universală ar fi fost cea a papei. Prima menţionare a unor scrisori papale aflate în posesia ţiganilor se face la 16 iulie 1422, într-o cronică elveţiană: se spune că în acea zi, ducele Mihail din Egipt şi însoţitorii săi au arătat cetăţenilor din Basel „salvconducte valabile din partea papei şi a regelui nostru, cât şi din partea altor stăpâni”. Ameninţător, cronicarul mai notează: „şi asta nu le-a fost de niciun folos, n-au fost bineveniţi”. Dacă această dată este corectă, atunci înseamnă că ducele Mihail a reuşit să ajungă la Vatican înaintea altui conducător al ţiganilor, a ducelui Andrei, despre care se spune că, împreună cu o ceată de aproximativ o sută de oameni, ar fi ajuns la Bologna la 18 iulie 1422 unde a zăbovit două săptămâni. Conform unei cronici din Bologna, ducele Andrei a relatat că, atunci când a părăsit credinţa creştină, regele Ungariei i-a confiscat pământurile şi când a vrut să revină la creştinism împreună cu 4000 de oameni, au fost botezaţi şi regele le-a poruncit să pribegească şapte ani prin lume şi să meargă la papa de la Roma; numai după aceasta se puteau reîntoarce în propria lor ţară. Când au ajuns la Bologna, mai susţineau ei, erau deja de cinci ani pe drumuri şi mai mult de jumătate dintre ei muriseră. Au invocat un nou decret emis de regele Ungariei care, în răstimpul acestor şapte ani, le permitea să fure fără a fi răspunzători în faţa legii, oriunde s-ar fi dus. Ducele Andrei trăsese la hanul Regelui (nell’ albergo del re) în timp ce însoţitorii lui se stabiliseră în afara şi în interiorul porţilor oraşului.

 

Mulţi locuitori s-au dus să-i vadă, datorită nevestei ducelui, care putea să ghicească şi sa prezică ce avea să se întâmple în viaţa unui om, la fel ce se întâmpla şi în prezent, câţi copii avea, dacă nevasta era blânda sau rea, şi multe alte lucruri. În multe cazuri ea spunea adevărul. Şi dintre cei care s-au dus la ghicit, puţini au fost aceia cărora nu li s-a furat punga de bani sau cărora ţigăncile nu le-au tăiat bucăţi din haine. Femeile din ceată mergeau prin oraş în grupuri de câte şase sau opt, intrau în casele orăşenilor, îndrugau tot felul de scorneli, timp în care altele puneau mâna pe tot ce se putea lua. În acelaşi fel vizitau şi magazinele, sub pretextul de a cumpăra ceva, dar una din ele începea să fure. Multe hoţii s-au comis la Bologna în acest fel. Aşa că s-a dat de ştire prin oraş ca vizitarea ţiganilor se pedepsea cu o amendă de cincizeci de lire şi cu excomunicarea, pentru că ţiganii erau cei mai vicleni hoţi din lume. Li s-a permis chiar celor ce fuseseră jefuiţi să-i fure la rândul lor pe ţigani, ca să-şi acopere paguba; ca urmare câţiva cetăţeni s-au strecurat noaptea într-un grajd, unde ţiganii îşi ţineau câţiva cai, şi l-au furat pe cel mai frumos. Străinii, vrându-şi calul înapoi, s-au învoit să dea înapoi o mare parte din obiectele furate. Dar văzând ca nu mai erau multe lucruri de furat pe acolo, ţiganii au plecat spre Roma. De remarcat faptul că aceştia sunt cel mai urât soi de oameni întâlnit, prin aceste ţinuturi. Erau uscăţivi, tuciurii şi mâncau ca porcii. Femeile lor umblau de colo, colo, cu schimbul, purtând o mantie aspra peste umeri, cercei în urechi şi-un val lung pe cap. Una dintre femei a născut un copii chiar în piaţa oraşului şi după trei zile a plecat mas departe, cu celelalte femei.{63}

 

La 7 august 1422 îi întâlnim la Forli, la şase leghe de Bologna, pe drumul