spre Roma. Fratele Hieronimus, cronicarul din Forli, a estimat numărul lor la 200. Uimitor, dar unii susţineau că vin din India (aliqui dicebant, quod erant de India){64}. După cum se pare, deşi chestiunea nu este pe deplin clarificată, martorii au fost aceia care au susţinut aceasta şi nu ţiganii, despre care nu se cunoaşte să fi pretins aşa ceva. Noţiunile despre India şi geografia ei erau extrem de vagi la acea dată (cum însuşi Columb avea s-o dovedească), numele a fost într-adevăr folosit uneori cu referire la Etiopia. Două zile după aceasta, ţiganii au plecat spunând că se duc să-l vadă pe papă. Apoi au dispărut cu totul. Dar periodic, decenii după aceea, în 1427 la Paris şi Amiens, în 1429 la Douai, Rotterdam şi Utrecht, în 1430 la Fermo în Italia şi la Middelburg, pe insula Walcheren, şi în următorii ani şi în alte părţi, căpetenii ale ţiganilor pot fi văzute prezentând scrisori papale. Acestea nu sunt întotdeauna emise către aceeaşi persoană şi la aceeaşi dată. Cea mai vie prezentare a ţiganilor se găseşte în jurnalul unui francez cunoscut îndeobşte ca „burghezul din Paris”, care descrie o ceată dezordonată de ţigani care s-a oprit la La Chapelle, lângă Paris (încă sub ocupaţie engleză) între 17 august şi 8 septembrie 1427, Mai întâi au apărut un duce şi un conte însoţiţi de alţi zece oameni, toţi călare, zicând că sunt buni creştini şi că vin din Egiptul Inferior. Au povestit istoria bine cunoscută a părăsirii credinţei creştine după cucerirea lor de către sarazini, urmată de recucerirea de către împărat şi alţi stăpâni creştini.

 

Împăratul şi ceilalţi stăpâni, după o îndelungată deliberare, au spus că ţiganii nu trebuie să deţină pământ în ţara lor fără consimţământul papei şi că trebuie să meargă la Roma, la Sfântul Părinte. Într-acolo s-au dus cu toţii, tineri şi bătrâni, iar pentru copii a fost o călătorie dificilă. Când au ajuns acolo, au mărturisit toate păcatele. Papa, ascultându-le mărturisirea, după o îndelungată chibzuială şi deliberare a poruncit următoarea pedeapsă: timp de şapte ani vor trebui să umble de colo, colo fără a mai dormi vreodată într-un pat. A mai dispus, se mai povesteşte, ca pentru a le asigura nişte mijloace de trai, fiecare episcop şi fiecare abate, purtător al cârjei şi al crucii, trebuie să le dea o dată zece lire de Tours. Le-a dat scrisori către prelaţi, i-a binecuvântat, după care au plecat.{65}

 

Ce să credem despre aceasta: oare Papa Martin al V-lea a acordat în 1422 audienţă doar unei cete de ţigani sau succesiv la două cete (mai întâi ducelui Mihail şi apoi ducelui Andrei) şi, ascultându-le povestea, le-a dat o altă pedeapsă de şapte ani dublată de scrisori de protecţie?{66} În arhivele Vaticanului nu există nicio menţionare a unui eveniment atât de remarcabil: în 1932 a fost efectuată o cercetare în acest sens dar nu s-a descoperit nimic. Acest fapt însă nu este concludent, pentru că aceste arhive au suferit pierderi, dar pe de altă parte nici nu întăreşte posibilitatea ca ţiganii să se fi decis poate să nu o deranjeze pe Sanctitatea Sa sau că poate, alungaţi de către anturajul acesteia, s-au adresat unui dibaci falsificator pentru a obţine o impresionantă scrisoare papală. Confecţionarea de falsuri, nu mai puţin a bulelor sau altor documente papale, reprezenta o industrie înfloritoare în Evul Mediu, cu aceste acte făcându-se un trafic intens.

După obţinerea de noi salvconducte, indiferent pe ce căi, ţiganii au avut grijă să obţină mai multe copii, întocmite pe un nume sau pe un altul. O atare copie se mai păstrează încă, în forma unei traduceri în franceză a scrisorilor acordate lui Andrei, duce al Micului Egipt, şi datate 15 decembrie 1423 (nu 1422). Utilizând o expresie ciudată, papa le garantează acestor penitenţi iertarea a jumătate din păcate – o formă neortodoxă de absolvire, nemaiîntâlnită până acum. Din acest motiv copia este deosebit de suspectă, originalele fiind, la rândul lor, la fel de suspecte.

În anul următor, 1423, îşi face apariţia un alt important nou document de protecţie, transmis nouă de către Andreas, un martor contemporan bine informat, preot la Ratisbona (în prezent Regensburg), în Bavaria. În jurnalul său pentru anul 1424, Andreas menţionează sosirea ţiganilor („Cingari”, popular numiţi Cigäwnär).

 

S-au aflat lângă Ratisbona, succedându-se, uneori până la 30 de bărbaţi, femei şi copii, alteori mai puţini. Şi-au ridicat corturile pe câmp pentru că nu li s-a permis să stea în oraşe, căci prin viclenie luau tot ce nu era al lor. Erau din Ungaria şi ziceau că au fost exilaţi ca semn sau în amintirea fugii Domnului nostru în Egipt, când acesta fugea de Irod care căuta să-l ucidă. Dar poporul zicea că sunt spioni.{67}

 

Apar aici o serie de elemente neobişnuite: referirile la corturi, explicarea exilului ţiganilor ca fiind întru câtva legat de Sfânta Familie; bănuiala de spionaj (care se mai citează în Germania cinci secole mai târziu, ca justificare a genocidului). Dar cel mai interesant lucru dintre toate este că Andreas face o notă a conţinutului uneia dintre scrisorile din partea regelui Sigismund aflată în posesia ţiganilor. Este datată 23