În prezenţa noastră, veni în persoană credinciosul nostru Ladislau waynoda ciganorum [voievod al ţiganilor] însoţit de alţii care îi aparţin, care aici în Zips, în prezenţa noastră şi-au prezentat foarte umila lor solicitare… În consecinţă, noi, convinşi fiind de solicitarea lor, am considerat de cuviinţă să le acordăm acest privilegiu: de fiecare dată când sus-numitul voievod Ladislau şi oamenii săi vor veni în posesiunile noastre, oraşe libere sau fortificate, din acel moment noi dăm în seamă şi poruncim cu severitate credincioşilor noştri aici de faţă, să îl sprijine şi să îl adăpostească pe numitul voievod Ladislau şi pe Cigani-i supuşi lui, fără a opune vreo rezistenţă sau a crea probleme. Dacă între ei apar disensiuni sau probleme, nimeni altul decât acelaşi voievod Ladislau va avea puterea de a judeca şi ierta…

Salvconductul acesta a fost dat la Zips, în partea nordică a regatului ungar (în prezent în Slovacia), unde se ştie că Sigismund a stat la acea dată. După cât se pare, scrisoarea a fost obţinută de alţi ţigani decât cei care i-au precedat în drumul lor către vest. Nu se face nicio referire în legătură cu vreun pelerinaj sau vreo referire de origine exotică, iar Ladislau, menţionat ca supusul lui Sigismund, purta un nume răspândit în Ungaria şi în Polonia, în vreme ce predecesorii săi – Andrei şi Mihail – purtau nume creştine. Legătura lui cu Ungaria (dacă nu şi cea a însoţitorilor săi) trebuie să fi fost de oarecare durată. De fapt, ei par să fi fost avangarda unui al doilea val de imigraţie, dar este imposibil a le lua urma, întrucât Ladislau nu va mai fi văzut vreodată.

Andreas cronicarul mai menţionează o dată prezenţa ţiganilor la Ratisbona, în 1426 şi apoi în 1433, cu mai puţină exactitate însă în ceea ce priveşte locul (remarcând de această dată faptul că aceştia susţineau „că provin din Egipt”). Dar, în cea mai mare parte, aceste grupuri ulterioare n-au atras prea multă atenţie asupra lor. Câţiva ani de acum înainte, tot mişcările primelor grupuri vor putea fi menţionate detaliat.

Acesta este bineînţeles cazul Spaniei, unde cel mai vechi document referitor la ţigani este un salvconduct din 12 ianuarie 1425, valabil trei luni, acordat lui „don Johan de Egipte Menor” la Saragosa de către Alfonso V de Aragon. Regele Alfonso, ridicându-se într-adevăr la nivelul poreclei „Mărinimosul”, s-a arătat vădit favorabil acestor pelerini proaspăt veniţi. Câteva luni mai târziu el emite un alt salvconduct contelui Tomâs din Micul Egipt şi însoţitorilor săi, şi când locuitorii din Alagon de lângă Saragosa fură acestuia un ogar şi un bulldog, Alfonso porunceşte ca aceşti câini sa îi fie imediat înapoiaţi. Contele Tomăs păstrează cu grijă salvconductul, şi în 1435 va prezenta o copie a acestuia când, la scurt timp după primirea unei donaţii de 23 de florini din partea reginei Blanche de Navarra, va sosi la graniţa spaniolă, la Canfranc, la baza trecătorii Somport. Vameşul şi perceptorul oraşelor Jaca şi Canfranc îi cer să plătească, dar onorabilul şi distinsul (muyt honrado et inclito) conte de Micul Egipt declară că el şi însoţitorii săi se află în pelerinaj prin lume pentru credinţa creştină şi că regele Alfonso i-a permis familiei şi însoţitorilor sai să treacă liber prin regat fără a plăti taxă sau vamă. Permisul regal este, într-adevăr, formulat ca atare şi la Huesca, unde se află acum, are ataşată o garanţie de autenticitate. Contele ţigan nu va plăti taxă dar va fi nevoit să declare efectele avute asupra lui: „5 cai, fiecare valorând 20 de florini, 5 mantii de mătase, 4 pocale de argint, cântărind fiecare aproximativ 1 marcă [circa 8 uncii]”.

Acestea sunt primele referiri la adresa conducătorilor Toma şi Ioan. Un conte Toma îşi va face din nou, în curând, apariţia. Nu se ştie dacă el este sau nu contele anonim care în august 1427 prezintă o scrisoare papală la La Chapelle, în suburbiile din nord ale Parisului, dar cu siguranţă a existat un conte Tomas care la scurt timp s-a arătat la Amiens cu scrisori papale întocmite pe numele lui. Descrierea ţiganilor de la La Chapelle, din jurnalul Burghezului din Paris, este una din cele mai cuprinzătoare care ne-a rămas din acea perioadă timpurie. Cu tenul lor brunet şi cerceii din argint, ţiganii au reprezentat o privelişte exotică, atrăgând o mulţime de spectatori curioşi. Îmbrăcămintea femeilor era o cămaşă peste care purtau un gen de cuvertură în chip de mantie, aşa cum s-a văzut anterior la Arras în 1421 şi la Bologna în 1422. Adevărurile lor sau mai degrabă scornelile ghicitului lor au semănat discordie în nu puţine căsnicii. Burghezul din Paris notează: „Trebuie să spun că am fost de trei, patru ori acolo să vorbesc cu ei şi niciodată n-am putut să văd că am pierdut vreun ban şi deşi nu i-am văzut vreodată uitându-se la palma cuiva toată lumea confirmă aceasta.” În cele din urmă, Episcopul de Paris porunceşte ca atât ghicitorii cât şi cei care se duc la ghicit să fie excomunicaţi, aşa că ţiganii vor fi nevoiţi să plece. În mai puţin de trei săptămâni, tot în luna septembrie 1427, 40 de ţigani sunt menţionaţi la Amiens sub conducerea contelui Toma căruia i se vor da opt livre pariziene după ce acesta şi-a înfăţişat oamenii într-o lumină favorabilă, povestind despre izgonirea lor „dintr-o ciudată şi îndepărtată ţară” pentru refuzul de a renunţa la credinţa creştină. Un an şi jumătate mai târziu, în martie 1429 la Tournai, vom întâlni un conte anonim din