Micul Egipt în compania a circa 60 de ţigani, care după toate semnele par a fi aceiaşi de la Amiens. Consiliul municipal va pune afişe atât pentru a-i avertiza pe cetăţeni să nu le facă vreun rău cât şi pentru a încuraja acordarea de pomeni; în plus, consiliul municipal le trimite vin, grâu, bere, heringi şi lemne de foc.

Vizitele făcute de cetăţeni au condus însă şi la cheltuieli neprevăzute. În mai 1428, localitatea Hildesheim a trebuit să plătească pentru curăţarea unei case în care au locuit ţiganii. Cheltuieli similare au fost înregistrate şi în Flandra, cam la aceeaşi dată, când ţiganii au fost cazaţi în Casa Lânii de la Bruges; apoi la Deventer în 1429, când oraşul a suportat cheltuielile de escortare a ţiganilor până la următorul popas în drumul lor spre nord şi apoi la Rotterdam în 1429/1430 „pentru curăţarea localului şcolii după ce ducele şi suita lui dormiseră acolo”. Însemnarea făcută la Deventer este prima din Ţările de Jos în care ţiganii sunt numiţi Heidens (păgâni), nume sub care aceştia vor continua să fie cunoscuţi în Olanda. Alţi duci şi conţi ai Micului Egipt sunt de asemenea menţionaţi în 1429 la Nijmegen, Utrecht şi Amhem, iar în 1430 la Middelburg, Zutphen şi Leiden. În multe situaţii arhivele fac referiri la scrisori papale. Dar când un „duce din Egipt” vizitează iar localitatea Middelburg în 1431, acesta înfăţişează un document din partea lui Filip de Burgundia, stăpân peste o mare parte din Ţările de Jos. Ducele care mai fusese la Rotterdam în 1429/1430 înfăţişând „scrisori de la Papă şi de la iubitul nostru stăpân al Burgundiei” a încercat să-şi ia măsuri duble de siguranţă.

Se poate admite că ţiganii care au sosit la Metz şi la Konstanz în 1430, la Tournai în 1431, la Hamburg („contele Ioan din Micul Egipt”) şi la Frankfurt pe Main în 1434 şi la Bruges a 1434/1435 au făcut parte din prima ceată de ţigani. Mai multă incertitudine există însă în legătură cu locul de baştină al ţiganilor care, mergând mai spre răsărit, au vizitat Saxonia (Erfurt 1432, Meiningen 1435); este posibil ca ei să fi sosit din Ungaria la o dată mai recentă. Cei care însă au zăbovit 11 zile la Meiningen au fost primiţi cu răceală, în ciuda faptului că ţiganii i-au distrat pe locuitori cu acrobaţiile lor în piaţa oraşului. Orăşenii i-au considerat ciudaţi datorită culorii pielii şi în cele din urmă preotul a pus să fie alungaţi.

Creşterea încrederii

Acum faza de recunoaştere, dacă a fost într-adevăr vorba de aşa ceva, începe să se apropie de sfârşit. S-au descoperit suficiente elemente pentru a se demonstra ca viaţa în Occident a reprezentat o anumită atracţie pentru ţigani, aflaţi în căutarea unei noi patrii. Până la acea dată ţiganii reuşiseră o oarecare familiarizare cu Germania, Elveţia, Ţările de Jos, Franţa, Italia şi Spania, dar nu există încă semne ale pătrunderii lor spre nordul sau estul Europei, ale traversării Canalului Mânecii sau Mării Nordului.

Orice comentariu bazat pe aceste două decenii care încep cu anul 1417 implică o serie de presupuneri. Indiciile de până acum atestă că nu am avut de a face cu o imigrare generalizată, ci mai degrabă cu cete bine închegate, călătorind mult şi în detaşamente şi adesea aflate sub un controlul relativ al unor conducători. De fapt, ne confruntăm cu un anumit grad de unitate de acţiune şi o strânsă legătură între aceştia. Au istorisit, se pare, aceleaşi născociri, şi au prezentat în sprijinul lor documente similare, mai întâi din partea împăratului şi altor potentaţi iar apoi din partea papei. În acest stadiu, paravanul l-a reprezentat simplul fapt de a face penitenţă pentru apostazie: doar în jurnalul lui Andreas din Ratisbona se face o aluzie la introducerea informaţiei privind neacordarea de sprijin Sfintei Familii cu ocazia fugii din Egipt, dar aceasta mai trebuie cercetată. Unele aspecte importante ale modului lor de viaţă sunt încă nelămurite. De exemplu, este surprinzător faptul că până în secolul al XVI-lea nu se spune nimic despre faptul că ţiganii îşi au propria lor limba. De asemenea, nu se ştie nimic despre eventualele dificultăţi de comunicare avute de ţigani la contactul cu locuitorii ţărilor vizitate pentru prima oară. Avem apoi puţine detalii în legătură cu vehiculele şi adăposturile folosite de ţigani. Doar rareori sunt menţionate corturile. După cât se pare, primii nomazi au posedat puţine mijloace de transport, petrecându-şi nopţile sub cerul liber sau în adăposturi descoperite întâmplător, atunci când nu-i puteau convinge pe orăşeni să-i adăpostească.

Cele mai puţine date însă se cunosc despre organizarea socială şi politică şi despre sistemul de comunicaţii care au stat la baza acestor incursiuni. Până la sfârşitul secolului vom întâlni vreo doua duzini de nume de conducători ai ţiganilor: unele dintre acestea le întâlnim numai o dată, altele, fără îndoială, au fost purtate nu doar de o singură persoană. Cine erau aceşti „duci” şi aceşti „conţi”, elegant îmbrăcaţi şi bine echipaţi şi ce i-a determinat să întreprindă aceste incursiuni? Au jucat oare doar un simplu rol? Este totuşi într-adevăr posibil ca, uneori, conducătorul vreunei cete să aibă sânge ţigănesc în vine sau să-şi fi luat ca soţie o ţigancă: am văzut cum la Bologna, ducele Andrei care a tras la Hanul Regelui avea ca nevastă o bine-cunoscută ghicitoare. Se presupune, bineînţeles, că conducătorii subordonaţi erau ţigani. Dar cel puţin unele din tarile din centrul şi răsăritul Europei au avut grijă ca ţiganii sa nu fie conduşi de către ţigani. Dovezi în acest sens au apărut şi vor mai apărea în Polonia, Lituania, Transilvania şi în alte ţinuturi. La începuturile istoriei ţiganilor, am văzut deja cum erau desemnaţi conducătorii şi legiuitorii în Grecia şi n Balcani, şi cum acestora ţiganii trebuiau să le plătească taxe. În insula Corfu a existat o feudă ţigănească, al cărei stăpân se bucura de privilegii speciale în chestiuni legate de aplicarea justiţiei (p. 60). Pentru unele personaje importante, continuitatea existenţei ţiganilor în mare parte din Europa pare să fi devenit o chestiune de interes personal. Ladislau, voievodul ţiganilor căruia împăratul Sigismund i-a acordat un salvconduct