Diferenţa de poziţie socială continuă să se facă observată odată ce ţiganii pătrund în vestul continentului, iar consemnă rile vizitelor de după 1417 fac adesea distincţie între tratamentul aplicat unui duce sau conte, care întotdeauna a fost cazat ca o persoană importantă, şi cel aplicat suitei, cazată în locuri mai modeste. Totuşi, în Occident, rolul conducătorului a suferit o importantă modificare. Conducătorii au încetat sa mai fie în primul rând garanţii afilierii ţiganilor la ierarhia socio-economică, predând taxele strânse de la comunitatea ţiganilor; conducătorii au devenit mediatori între ţigani şi gadźo, încercând să negocieze şi să obţină prin vorbe dulci şi linguşitoare beneficii din partea celor aflaţi la putere.

În acelaşi timp, un element important al rolului special jucat de conducătorii ţiganilor a fost acela al dreptului ţiganilor de a-şi conduce propriile afaceri, un drept menţionat în salvconductul acordat lui Ladislau în 1423, dar şi mult mai devreme, cu ocazia trecerii ţiganilor prin Tournai în 1422. Acest privilegiu, împreună cu cel al cerşetoriei autorizate, ce de altfel decurge din statutul lor de pelerini creştini, garanta dreptul ţiganilor de a solicita sprijin substanţial, chiar şi numai intermitent, în hrană, băutură şi bani, atâta timp cât ceilalţi îi luau drept ceea ce ei înşişi se credeau. Şi, în plus, mai exista şansa ca unele delicte să nu fie tratate cu prea multă asprime. Totuşi aceasta nu reprezenta o soluţie permanentă, întrucât prejudecăţile şi structura economică a ţărilor prin care au trecut ţiganii dovedeau că tuturor acelora care nu adoptaseră un mod de viaţă sedentar nu li se putea asigura la nesfârşit o primire călduroasă: breslele reglementau activitatea meseriilor şi meşteşugurilor, comerţul se afla şi el sub un control strict, iar ţăranilor nu le stătea în obicei să se folosească de mână de lucru sezonieră, aşa că, pentru câştigarea existenţei, ţiganilor le mai rămâneau doar micile servicii, comerţul de mărunţişuri şi reprezentaţiile artistice.

În ceea ce priveşte stimularea migraţiei spre Vest, Timul (Timurlenk) a acordat o păsuire Europei în faţa presiunii otomane, atacându-i pe turci în Anatolia, la începutul secolului al XV-lea. Înaintarea otomană va fi însă reluată în 1415, iar terenul pierdut în Grecia şi în Balcani a fost recuperat, în acelaşi timp fiind efectuate noi cuceriri. În 1417 Ţara Românească a fost forţată să capituleze, deşi domnia, teritoriul şi credinţa creştină au rămas intacte; după care raiduri repetate s-au abătut asupra Transilvaniei şi sudului Ungariei. Până acum legarea migraţiei ţiganilor de înaintarea turcilor pare să fi fost cât se poate de convingătoare, iar restabilirea acestei conexiuni devine din nou la fel de atractivă. Nu trebuie uitat însă faptul că cea mai mare parte a populaţiei ţigăneşti a continuat să trăiască în posesiunile otomane care în cele din urmă vor include şi cea mai mare parte a centrului şi sudului Ungariei. Dacă unele populaţii au fost libere să-şi caute teritorii alternative, şi au şi făcut-o, atunci este puţin probabil ca acest lucru să se fi întâmplat pe motive de religie, în ciuda accentuării acestui aspect când deplasarea lor s-a efectuat către Occident. (în orice caz, atitudinea turcilor faţă de creştini şi evrei s-a dovedit a fi cu mult mai bună decât cea a creştinilor spanioli faţă de evrei şi de musulmani.) Rămâne o chestiune discutabilă dacă în timp un popor s-ar fi trezit sau nu într-o situaţie mai dificilă odată intrat sub stăpânire otomană: după încheierea cuceririi soarta popoarelor supuse nu a fost de multe ori cu nimic mai rea decât sub stăpânirea anterioară. De obicei, turcii lăsau liberă populaţia civilă, cu condiţia achitării taxelor către cuceritori, iar pentru ţigani aceasta nu era câtuşi de puţin o noutate, şi de obicei societatea musulmană nu făcea caz de conştiinţă de rasă şi de culoarea pielii. Dezagregarea şi primejdia nemijlocita cu care s-au confruntat ca urmare a războiului reprezintă o altă chestiune. Cotropitorii obişnuiau să treacă o ţara prin foc şi sabie; în multe părţi ale Balcanilor au fost jefuite oraşele, satele şi mănăstirile, ţinuturi întregi au fost transformate în pustiu şi este cât se poate de plauzibil că ţiganii au fost bucuroşi să plece dintr-o zonă de lupte continue. În prezentarea destul de denaturată a migraţiei ţiganilor, pe care Arnold von Harff a făcut-o în urma vizitei sale la Modon (p. 64), există totuşi o aluzie demnă de meditaţie, şi anume, când autorul pune migraţia ţiganilor pe seama faptului că „unii dintre stăpâni şi dintre conţi au refuzat să servească sub împăratul turcilor”: probabil că stăpânii moşiilor ţigăneşti urmau să piardă mult mai mult decât supuşii lor, şi impulsul de a organiza expediţii de explorare este posibil să fi fost generat, în primă fază, de urmărirea intereselor personale.

Evidenţierea „Micului Egipt”, cu care ţiganii încercau să-şi explice originea în faţa occidentalilor uimiţi, indică poate faptul că primele cete aveau legături recente cu Peloponezul. Ei nu au fost singurii refugiaţi din acea parte a continentului. Deşi mulţi dintre nobili au rămas pe loc îmbrăţişând religia islamică, avansarea turcilor în Europa i-a pus într-adevăr pe alţii, fie preoţi, fie oameni simpli, pe fugă, în căutarea unui adăpost sigur şi, în cele din urma, în pribegie spre Vest, trăind din milă. Rapoartele municipale arată că unii dintre aceştia au călătorit în cete ai căror conducători purtau titluri precum conducătorii ţiganilor, fiind în acelaşi timp trataţi la fel ca aceştia. Arhivele din Bruges, spre exemplu{68}, menţionează plăţi de la începutul secolului al XV-lea, efectuate unor greci pribegi, inclusiv unor conţi, unui conte din Valahia, alungat de turci din propria ţară, precum şi unui cavaler din Ungaria, în timp ce, după căderea Constantinopolului în 1453, vor continua să apară, deşi în general în număr mic, tot felul de oameni de diverse ranguri, provenind din fostul imperiu grecesc. Într-adevăr, studierea acestor grupuri iniţiale de refugiaţi şi tratamentul favorabil de care s-au bucurat este posibil să fi fost unul dintre factorii care le-au sugerat grecilor să migreze către Vest şi să se dea drept pelerini.

Având în vedere incertitudinile în legătură cu punctul de plecare, este poate timpul acum să căutăm