să extragem din limba ţigănească un alt indiciu istoric, referitor la mişcările lor după părăsirea Greciei. Practic toate dialectele vestice ale limbii romani indică influenţa exercitată de limbile slave din sud şi multe dintre ele conţin, deşi la o scară mult redusă, anumite urme din limba română.{69} Nu toate dialectele posedă acelaşi vocabular de împrumuturi slave, dar unele dintre cuvintele împrumutate sunt foarte răspândite, de exemplu: boba (fasole), bùinô (mândru), macka (pisică), mizak (rău), puska (puşcă), skorni (cizmă înaltă), stanya (grajd), trupos (trup). Aceste forme din dialectul galez al limbii romani au corespondenţă în majoritatea celorlalte dialecte occidentale (şi cel finlandez). De aproape aceeaşi răspândire se bucură termenii dosta (destul), kinima (han), lovina (bere), smentena (smântână). Lovina fiind un termen cules deja de către Andrew Borde. Atât acest cuvânt cât şi smentena ilustrează totuşi una dintre dificultăţile stabilirii etimologiilor în haosul lingvistic din Balcani, unde cuvintele au traversat cu uşurinţă barierele de limbă: este posibil ca aceste cuvinte să fi fost împrumutate prin intermediul limbii române. Unele dintre împrumuturile fără echivoc româneşti aflate în dialectul galez al limbii romani sunt cuvintele: bauri (melc), mane (a da curaj, a îndemna), mura (mură) şi prefixul vare (vreodată; ex. varekái = oriunde); există de asemenea şi un număr de ipoteze discutabile. Influenţele maghiare, pe de altă parte, nu au fost duse atât de departe, acestea fiind aparent rezultatul unor adopţii ulterioare, limitate la dialectele care s-au dezvoltat în ţările central-europene. Trebuie oare atunci să tragem concluzia că ţiganii care în secolul al XV-lea şi-au croit drum către vestul continentului nu au zăbovit prea mult în Ungaria, ci mai degrabă au petrecut o perioadă de timp însemnată în teritoriile slavilor din sud şi, într-o mai mică măsură, în teritoriile româneşti (cu excepţia acelora care s-au deplasat pe mare din Grecia direct în sudul Italiei, unde dialectele ţigăneşti indică o influenţă slavă extrem de redusă)? Ar fi lipsit de prudenţă dacă am dovedi atâta dogmatism: dată fiind cantitatea de împrumuturi din surse slave şi româneşti, dată fiind de asemenea succesiunea rapidă de migraţii către Vest şi melanjul care a urmat, este foarte posibil ca dialectele moderne să provină din fuzionarea limbajelor mai multor grupuri, bine diferenţiate deja. În aceeaşi măsură, este la fel de posibil ca ţiganii, care la început au ocolit influenţele lingvistice exercitate de limbile slave şi de limba română, să fi fost totuşi, ceva mai târziu, influenţaţi de acestea. 5. COTITURA

Începând cu deceniul al patrulea al secolului al XV-lea, atraşi fiind poate de spusele deschizătorilor de drum, ţiganii au început treptat să se răspândească din răsăritul Europei. Relatările cronicarilor se arata a fi acum surse de informaţie mai substanţiale. Trebuie totuşi să dovedim precauţie în ceea ce priveşte rapoartele întocmite mult timp după evenimentele descrise, poate fără a exista contacte personale între cronicar şi ţigani, deoarece aceste rapoarte, copii fidele, sunt adesea derivate din materiale provenind din alte părţi, şi aceste noi elemente pot fi denaturate de atitudinile şi fanteziile vremurilor contemporane cronicarului. Este de preferat, pe cât posibil, întoarcerea la arhivele locale şi centrale, întrucât materia primă pentru o istorie a ţiganilor se găseşte adesea depozitată aici, mai înainte ca influenţele externe să fi avut suficient timp să denatureze atitudinile.

Contribuţia cronicarului german Aventinus (Johann Thurmaier), din jurul anului 1522, este deosebit de instructivă când se trece la cercetarea următoarei faze. În Cronica bavareză, în dreptul anului 1439, acesta relatează următoarele:

 

La această dată, acea rasă de oameni necinstiţi, drojdia şi scursura diferitelor popoare, care trăieşte la hotarele imperiului turcesc şi ale Ungariei (îi numim Zigent) a început să pribegească prin ţinuturile noastre sub conducerea regelui lor Zindelo, şi prin hoţie, jaf şi ghicit caută să se întreţină, nepedepsit fiind. Mint atunci când spun că vin din Egipt şi că zeii{70} i-au constrâns la exil şi, fără de ruşine, prin surghiunul lor de şapte ani, simulează ispăşirea păcatelor strămoşilor lor care s-au îndepărtat de Fecioara cu pruncul Iisus, Din practică ştim că ei folosesc limba vendă şi că sunt trădători şi spioni, îndeosebi împăratul Maximilian Caesar Augustus şi Albert, părintele principilor noştri, la fel ca şi alţii întăresc aceasta prin edicte publice: dar superstiţia deşartă pătrunde, precum nepăsarea, atât de adânc în minţile oamenilor, ca îi face pe aceştia să creadă că ţiganii sunt prost trataţi şi îi tolerează pe aceştia să se furişeze peste tot, să fure şi să înşele.{71}

 

Acest pasaj cuprinde în el un secol de deteriorare a atitudinii faţă de ţigani. Gradul de răutate se datorează întru totul epocii lui Aventinus. Pe când Aventinus scria aceste rânduri, Sfântul Imperiu Roman începuse deja de peste două decenii să aplice sancţiuni penale împotriva ţiganilor. În timpul domniei împăratului Maximilian I, de care Aventinus vorbeşte în termeni atât de aprobativi, Dieta imperială a emis trei edicte (în 1497, 1498 şi 1500) în care ţiganii au fost acuzaţi de spionaj, hotărându-se expulzarea lor. Acestea au dat tonul promulgării de către principi, duci şi alţi potentaţi ai imperiului a altor decrete îndreptate împotriva