ţiganilor. Bănuiala de spionai (menţionată deja de Andreas din Ratisbona) a fost mai cu seamă o preocupare germană. Ţiganii erau extrem de vulnerabili în acest sens, întrucât, pentru propria lor folosinţă, aceştia trebuiau să dobândească cunoştinţe şi informaţii amănunţite despre un anumit ţinut şi locuitorii acestuia. De reţinut este aparenta recunoaştere de către Aventinus a unei limbi speciale a ţiganilor (doar dacă nu a vrut decât să spună că învăţarea unei limbi străine le-a permis ţiganilor să dea dovadă de şiretenie), deşi o socoteşte pripit drept limba vendă, o limbă slavă vorbită în estul Germaniei. În aceeaşi măsură, demnă de reţinut este şi explicarea migraţiei ţiganilor sub forma unui surghiun de şapte ani, pentru a nu fi sprijinit Sfânta Familie cu ocazia fugii în Egipt. Dacă ţiganii au născocit ei înşişi această poveste, şi nu au ajutat doar la răspândirea ei imediat după apariţia sa din asocierea ţiganilor cu Egiptul, atunci aceasta s-a dovedit a fi o exagerare cât se poate de imprudentă. Nimeni nu ştia că la acea dată ţiganii nu părăsiseră încă India, astfel că ea a oferit popoarelor din Europa acelaşi pretext la intoleranţă care a generat antisemitismul, alimentat la rându-i de presupusa complicitate a evreilor la momentul crucificării şi al sacrificării copiilor creştini cu ocazia Paştelui evreiesc.

Din punct de vedere istoric, cea mai interesantă observaţie făcută de Aventinus este aceea că valul principal de imigrare a ţiganilor, în Bavaria cel puţin, a început în 1439, sub conducerea regelui Zindelo sau Zindel. Aceasta este unica menţionare a trecerii pe acolo a unui rege pe nume Zindel. Totuşi, se poate construi mult pe baza unei singure referiri. Este cât se poate de tentant să legi fiecare reperare a unei cete de ţigani de numele vreunui conducător şi, în cazuri extreme, să marchezi pe harta Europei ruta ipotetică urmată de fiecare dintre acestea. Exemplul suprem în acest sens poate fi întâlnit în lucrarea lui Adriano Colacci, Gli Zmgan (1889), ce conţine o atare hartă indicând itinerariile regelui Sindel, ducelui Mihail, ducelui Andraşi şi ducelui Panuel. Liniile de diferite culori pleacă din ’ara Românească şi încep să se ramifice de abia în Ungaria. Ducele Panuel (nume ce se va întâlni şi mas târziu) este, fără vreun motiv aparent, creditat cu conducerea incursiunii din 1417 către oraşele Balticii, urmată apoi de vizitarea Leipzigului din 1418 şi a Metzului în 1430. Ducii Mihail şi Andrei călătoresc împreună în Elveţia, apoi Andrei se îndreaptă spre sud, trece prin Bologna, Forli şi Roma (1422), se întoarce prin Provenţa către Paris (1427) şi pentru ultima oară este văzut îndreptându-se către Anglia. Ceata ducelui Mihail se destramă în Elveţia, un detaşament îndreptându-se spre nord către Strassburg (1418), Augsburg (1419), Munster şi Kassel (1424) şi Meissen (1426), în vreme ce celălalt călătoreşte spre sud-vest către Lucerna şi Sisteron (1419) şi Barcelona (1447). Deşi nu a reprezentat decât o pură născocire, Colucci a reuşit să-l plaseze pe regele Zindel în fruntea incursiunilor în regiunea din jurul Ratisbonei (1424, 1426, 1433, 1439). În afară de aceste referiri şi de alte câteva care i-au atras atenţia lui Aventinus, Zindel dispare fără urmă.

Totuşi, vom mai întâlni duci şi conţi purtând o mare varietate de nume, atât cunoscute deja, cât şi noi; dar ajunşi în acest stadiu, în loc să tratăm Europa Occidentală şi Europa de Nord ca un tot unitar, ni se pare mult mai potrivit să examinam fiecare ţară în parte, să urmărim în fiecare evoluţia descendentă a sorţii ţiganilor, pentru ca apoi sa reevaluăm din nou poziţia lor la mijlocul secolului al XVI-lea şi în climatul descris de Aventinus.{72}

Germania, Austria, Elveţia

Atitudinile împotriva ţiganilor încep să se înrăutăţească mai întâi în Germania, deşi scrisorile de protecţie imperiale îşi vor mai pastra puterea încă o perioadă de vreme. Ba chiar oportunistul conte Michell reuşeşte să procure una nouă, de această dată din partea împăratului Friedrich III. Nu există prea multe îndoieli în privinţa autenticităţii documentului, întrucât acesta a fost emis la Seefeld în aprilie 1442, fapt ce se potriveşte cu mişcările cunoscute ale lui Friedrich în drumul său spre încoronare la Aachen. În anul următor contele Michell (sau Mihail) se află la Bensberg, lângă Kôln, la castelul ducelui Julich-Berg. Când va pleca de acolo, contele Michell se va afla în posesia unui salvconduct, întocmit în termeni similari celui emis de împărat, deşi stipulează că beneficiarii lui trebuie să se comporte civilizat. Ambele documente utilizează expresia czygenier. Pe timpul vieţii lui, ducele de Jülich-Berg va mai acorda două salvconducte unui conte Dederich, primul în 1448, al doilea în 1454{73}.

Primirea ţiganilor începea să se facă în mod diferenţiat. Dacă în unele oraşe, precum Hamburg (1441–1468) şi Hildesheim (1442–1454) se continua cu împărţitul pomenilor fără a se arăta vreun semn de ostilitate, în altele însă prezenţa ţiganilor a devenit nedorită. Arhivele din Siegburg, situat puţin mai la nord de Bonn, menţionează dese pomeni făcute ţiganilor începând cu anul 1439, dar acum acestea se transformă în mită pentru a îi îndemna să plece. Începând din 1449, ţiganilor li se interzice să intre în Frankfurt pe Main sau sunt alungaţi cu forţa de acolo; în Franconia li se plăteşte în 1463 ca să plece din Bamberg. În Bavaria se înregistrează în 1456 cel mai bizar apel la expulzare generală a ţiganilor, când medicul Johann Hartlieb, autor al unei cărţi de chiromanţie, îl îndeamnă pe duce să-i izgonească pe ţigani din cauza metodelor neştiinţifice folosite de către aceştia la cititul în palmă.

Uneori, schimbarea de atitudine la vârf este inexplicabil de neaşteptată, cum se întâmplă în martie 1472, când Friedrich, conte palatin, îi dă contelui Bartolomeu din Micul Egipt o scrisoare întocmită în termenii obişnuiţi, pentru ca apoi, tot el, în decembrie, să interzică ţiganilor să treacă prin teritoriul său. Un alt principe, Albrecht Achilles, maregraf de Brandemburg, caută un deceniu mai târziu să-i alunge din ţinuturile sale.

Numele nobililor ţigani încep acum să se diversifice. Uneori un nume nou va fi menţionat în Germania doar cu ocazia înregistrării unui deces: ducele Panuel în 1445 (în apropiere de