Fiirstenau, în Saxonia Inferioara), contele Petru în 1453 (în apropiere de Bautna), contele Antoni în 1552 (la Brotzingen) şi, ca orice nobil, toţi aceştia vor avea mormintele împodobite cu blazoane, precum contele Ioan, înmormântat la Pforzheim în 1498. Dintre cei în viaţă, ducele Ernest şi contele Ambrozie vor fi întemniţaţi în 1483 la Hohengeroldseck în Palatinat, fără însa a se cunoaşte delictul săvârşit de aceştia. Cei doi reuşesc totuşi să scape, subliniind importanţa persoanei lor şi promiţând ca nu vor recurge la represalii pentru întemniţarea lor. În Saxonia, în 1488, întâlnim un nume nou, atunci când contele Nicolaus Caspar din Micul Egipt reuşeşte să obţină o scrisoare de protecţie{74} de la Ioana, contesă de Leissnigk, recurgând la aceeaşi bine-cunoscută poveste a penitenţei.

În 1497, adunarea legislativă a Sfântului Imperiu Roman se simte nevoită să intervină. Dieta îi acuză pe ţigani de spiona) şi se hotărăşte să ia în discuţie modalitatea de a scăpa de ei, în anul următor dieta va decreta alungarea ţiganilor întrucât aceştia sunt spioni. Acest decret va fi reînnoit în 1500 şi se acordă permisiunea ţiganilor ca până la Paşti să părăsească ţinuturile germane, după care orice acţiune violentă împotriva lor nu va mai fi considerata un delict, cu alte cuvinte, ţiganii au fost scoşi în afara legii. Măsurile acestea nu au avut însă efectul scontat şi nu au oprit emiterea de noi salvconducte, ca acela pe care ducele polonez Boguslav al X-lea, stăpân al Pomeraniei Centrale şi de Vest îl acordă în 1512 lui Ludovic de Rothemburg, conte al Micului Egipt, pentru a-i fi de ajutor lui şi cete: sale ţigăneşti (zyganisch) în drumul lor către Danzig (Gdansk). Restabilirea hotărârilor dietei din 1544 şi 1548 nu va servi la mare lucru. În cele din urmă, un decret din 1551 caută să închidă toate portiţele, declarând nulitatea permiselor aflate în posesia ţiganilor şi interzicerea pe viitor a unor atari documente. Acesta va fi ultimul dintre decretele generale provenite de la dieta imperială, dar nu face parte din seria reglementărilor privitoare la ordinea publică pe care aceasta începe să le emită începând din 1500. Ordonanţe similare vor continua sa apară în diferitele teritorii germane.{75} Germania la acea dată cuprindea 300 de mici state, iar acest lucru nu reprezenta doar o înmulţire a legilor, dar şi faptul că adesea acestea se dovedesc ineficiente din cauza slăbiciunii manifestate de principii mai puţin însemnaţi şi nereuşitei lor de a acţiona împreună. Doar ocazional vom avea dovezi pentru încercările de îmbinare a forţelor, de exemplu când arhiepiscopul de Koln, episcopul de Münster şi ducele de Cleves-Jülich-Berg numesc, în 1538, 25 de poliţişti care să acţioneze împotriva incendiatorilor, anabaptiştilor, ţiganilor etc. Cleves-Jülich-Berg, care cu un secol înainte oferise atâta ospitalitate, va reuşi să dea un aspect mult mai practic legilor sale care între 1525–1558 i-au izgonit pe ţigani din ducat. Dar ceea ce s-a întâmplat la Nümberg în 1549 ilustrează cât de redus poate fi impactul unui decret imperial. După ce o ceată de ţigani îşi face apariţia la Heydeck, un sat situat la câţiva kilometri mai la sud, consiliul orăşenesc dă dispoziţie supraveghetorului să nu ia deloc măsuri împotriva lor, ci să îi convingă pe aceştia să plece; de abia în anul următor, când ţiganii îşi vor face din nou apariţia, i se permite supraveghetorului să facă uz de forţă în cazul în care nu va reuşi să-i convingă sa plece.

În ţinuturile locuite de elveţieni, care de multă vreme făceau parte oficial din Sfântul Imperiu Roman, dar care îşi consolidau acum cu greu independenţa şi confederaţia, evenimentele se vor desfăşura după acelaşi tipar. În 1471 dieta de la Lucerna decretează că nu trebuie să li se acorde ţiganilor, adăpost şi cazare în cadrul Confederaţiei elveţiene; apoi oraşul liber Geneva, situat în afara acesteia, va expulza în 1477 un anumit număr de „sarazin?. În 1510, din nou la Lucerna, în urma reclamării unor furturi şi a pericolului reprezentat de aceştia, ţiganii (Zegynen) vor fi surghiuniţi din cadrul Confederaţie? sub ameninţarea spânzurătorii, în cazul în care se vor întoarce. În ciuda acestei hotărâri, plângerile vor continua, iar cu ocazia dietei de la Berna din 1516 se vor transmite instrucţiuni privitoare la blocarea ţiganilor la frontiere. Cu câteva luni mai devreme, Geneva de asemenea reuşise scoaterea în afara legi; a tuturor „sarazinilor”. Totuşi aceste măsuri nu vor avea prea mult efect, întrucât tot la Lucerna, în 1525, se va decreta expulzarea ţiganilor din Confederaţie şi pedepsirea lor pentru furt, cu aplicarea aceluiaşi tratament ca şi în cazul hoţilor obişnuiţi. Doi ani mai târziu se dovedeşte necesară reînnoirea acestui decret; totuşi cu ocazia unei diete ţinute în 1530 la Baden, se observă că ţiganii pribegesc peste tot şi se dă dispoziţie autorităţilor locale să le interzică accesul în ţară şi să-i facă pe aceştia să înţeleagă că vor fi spânzuraţi în cazul în care vor fi prinşi înşelându-i pe oameni. Doi ani mai târziu, chestiunea ţiganilor este iar adusă în discuţie, cu obişnuitul rezultat: găsiţi fiind, trebuiau arestaţi şi pedepsiţi conform legii, iar la frontiere trebuiau întorşi înapoi.

Sunt rare mărturiile despre rezistenţa violentă a ţiganilor. Geneva furnizează în acest sens unul din rarele exemple, când în 1532 izbucneşte un conflict între o ceată numeroasă de ţigani şi forţele de ordine care le interzic acestora accesul în oraş. Ţiganii s-au refugiat într-o mănăstire, iar orăşenii i-ar fi executat ei înşişi dacă autorităţile n-ar fi intervenit. Vreo 20 de ţigani au fost arestaţi, dar, implorând milă, au fost puşi în libertate „propter Deum”: ceva din aura pelerinilor părea încă să-i mai învăluie.

Cronicarii elveţieni din veacul al XVI-lea (Brennwald în 1530, Stumpf în 1538, Wurstisen în 1580) subliniază deosebirile dintre primii vizitatori ţigani şi „nefolositorii pungaşi care în zilele noastre pribegesc de colo, colo şi printre care cel mai vrednic tot hoţ rămâne, pentru că ei doar din furat trăiesc”{76}, cum apar în descrierea lui Stumpf. Aceasta este una din primele manifestări ale dezbaterii pe tema „cine sunt adevăraţii ţigani”, care mai persistă încă, susţinându-se de către unii