că a revendica existenţa unei legături reale dintre nomazii de azi şi o patrie iniţială indiană reprezintă mai mult decât un simplu exotism romantic.{77} În veacul următor alţi cronicari elveţieni (Guler în 1616, Sprecher în 1617) vor dezvolta această contradicţie, susţinând că adevăraţii ţigani s-au reîntors acasă după încheierea perioadei de surghiun, înlocuiţi fiind de o gloată indescriptibilă de hoţi.{78} Franţa

Chiar şi după ce Războiul de o sută de ani s-a încheiat şi englezii au fost în cele din urmă izgoniţi de pe întreg teritoriul Franţei, cu excepţia oraşului Calais, o mare parte din Franţa rămâne în continuare în afara autorităţii monarhului, până ce datorită sechestrelor, începute cinci decenii mai târziu, aceasta reuşeşte să se extindă, cuprinzând domeniile ducilor de Burgundia, Anjou, Bretagne şi Bourbon. Teritoriul de astăzi al Franţei era astfel obiectul unei mari diversităţi de influenţe de ordin politic.

Fragmentarea puterii politice se dovedeşte a nu fi însă în dezavantajul ţiganilor.{79} La început, acestora le merge foarte bine în majoritatea ţinuturilor Franţei. Când „nobilul principe Toma, conte al Micului Egipt” cu suita lui de 30 de oameni, solicită în 1436 pomană cetăţenilor Neversului, oraşul mai reprezintă încă sediul unei feude independente. Cinci ani mai târziu, oraşul Nevers va fi nevoit să salute sosirea unui alt nobil principe, contele Filip însoţit de o ceată de 40 de ţigani. Poate că este vorba de acelaşi Filip căruia capul bisericii Sf. Andrei din Grenoble i-a dat doi florini şi de acelaşi Toma care şi-a făcut apariţia la Troyes, ambele cazuri fiind consemnate în 1442. Provenţa, un ţinut independent, este o regiune preferată de ţigani, deşi ospitalitatea oferită acolo începe treptat să dispară: când un duce al Micului Egipt soseşte la Arles în 1438, acestuia i se dau zece florini; câţiva ani mai târziu, alţi doi conducători ai ţiganilor, Ioan şi George obţin şi ei pomeni la Arles, dar suma va scădea iniţial la şase, iar apoi la patru florini. Alsacia şi Lorena, ambele părţi componente ale Sfântului Imperiu Roman, par să menţină în secolul al XV-lea relaţii cordiale cu ţiganii, dar ulterior şi ele dau curs curentului de opinie care cuprinsese imperiul. Colmar-ul nu distribuie doar pâine „sarazinilor” în 1442 şi 1444, dar în primul caz consideră chiar de cuviinţă să certifice prin intermediul primarului şi al consiliului orăşenesc că ducele Andrei din Micul Egipt şi însoţitorii săi s-au despărţit de oraş în mod prietenesc. Aceleaşi autorităţi îi acordă contelui Filip în 1450 un salvconduct, certificând că acesta şi însoţitorii săi s-au comportat într-un mod demn şi creştin. La Metz, dacă dăm crezare jurnalului lui Jean Aubrion, nu mai puţin de 200 de „egipteni” şi-au înălţat corturile pe malurile Mosellei în septembrie 1494; două zile mai târziu li s-au alăturat alţi 300 de ţigani conduşi de un duce. Când soţia ducelui a dat naştere unei fete, aceasta a fost botezată în biserica Sf. Iulian, având trei naşi şi două naşe, din familiile de vază din Metz.{80} În mod vădit ţiganii deveniseră conştienţi de avantajele privind protecţia şi cadourile ce puteau decurge din faptul de a lua gadźé drept naşi pentru copiii lor, această metodă având să fie utilizată pe viitor în nenumărate alte ocazii.

Pentru o perioadă de timp, în interiorul posesiunilor monarhului francez, relaţiile acestea nu şi-au pierdut deloc din armonie. În 1447, sunt date pomeni la Romans în Dauphine (contelui Bartolomeu) şi la Orleans, fără niciun semn de disensiune. În 1457, localitatea Millau din sudul Franţei va fi în două rânduri vizitată de ţigani pe care îi primeşte bine. A doua ceată este condusă de un oarecare conte Toma. Numele este bine-cunoscut, dar salvconductul său provine în mod evident de la regele Franţei, iar titlul de „conte al Micului Egipt în Boemia” se dovedeşte a fi un ciudat hibrid. Treptat termenul „bohémien” începe să prindă teren în Franţa ca denumire dată ţiganilor. Primiri aparent amicale sunt de asemenea consemnate la Bayonne (1483), la Riscle, în Armagnac şi la Bethune, în Artois (1500). Dar au existat şi numeroase neînţelegeri. Uneori biserica a încercat să-i descurajeze pe enoriaşii prea dornici de a-i mai consulta pe „sarazini”. În dioceza Troyes, între 1456 şi 1457, în mai multe rânduri au fost impuse pedepse ecleziastice (măsurate în lumânări de ceară) împotriva celor care au apelat la ghicitul în palmă şi la puterile curative ale ţiganilor. În plus, în Franţa, poporul de jos avea suficiente motive pentru a arăta prudenţă în faţa unor grupuri mari de oameni în mişcare. Războiul de O Sută de Ani a generat suficiente cete înspăimântătoare de vagabonzi şi de soldaţi care l-au intimidat în aceeaşi măsură pe ţăran şi pe orăşean. Rezultatul este că de pe urma lor au suferit ţiganii. Ceata de vreo 80 de „egipteni sau sarazini”, care şi-a făcut apariţia în 1453 în La Cheppe, lângă Châlons-sur-Marne, în provincia Champagne, puna suliţe şi alte arme, iar locuitorii oraşului au alergat să se înarmeze cu bâte, lăncii, suliţe şi arcuri, împuternicitul regelui le-a ţinut străinilor un discurs, dojenindu-i că ei sau alţii de aceeaşi teapă mai fuseseră de curând în La Cheppe, lăsând în urma lor amintiri neplăcute: furaseră alimente, bani şi, de fapt, tot ce se putea lua. De această dată ar face mai bine să se îndrepte spre una din localităţile învecinate, locuitorii din La Cheppe urmând să-i hrănească pe ei şi caii lor înainte de a pleca. După câteva schimburi de cuvinte mai înfierbântate, ţiganii s-au retras, dar unul dintre orăşeni i-a urmărit şi în timpul unei ciocniri l-a ucis pe un ţigan cu suliţa. Ucigaşul a fugit din ţinut aflând că ţiganii erau protejaţi de regele Franţei. Din exil, invocând drept scuză autoapărarea, acestuia i s-a acordat scrisoare de graţiere din partea regelui.

La fel de multă suspiciune a trebuit să fie îndepărtată şi atunci când ţiganii au sosit în 1465, în trei rânduri, la Carpentras, în Comtat-Venassain, o enclavă papală de lângă Avignon. Boemia figurează din nou în titlurile conducătorilor: „duce al naţiunii din Boemia”, apoi „conte al