boemienilor din Micul Egipt” şi „conte al Micului Egipt din ţinutul Boemiei”. Existând plângeri în legătură cu o serie de furturi şi de alte fărădelegi nespecificate, autorităţile oraşului decid să se plătească o mică sumă de bani căpeteniei ţiganilor cu condiţia ca aceştia să plece de acolo. În curând, practica de a-i plăti pe ţigani să plece într-altă parte avea să devină un adevărat obicei în regiunea Ronului.

Până la începutul secolului al XVI-lea, în general li s-a permis demnitarilor oraşelor să utilizeze propriile metode în raporturile lor cu ţiganii şi, drept urmare, reacţiile celor aflaţi la putere au fost adesea marcate de contradicţii. Ocazional s-au iscat chiar certuri între ei. Astfel, la Angers în 1498, când şeful poliţiei, din porunca primarului, dispune închiderea porţilor oraşului în faţa unei mulţimi de ţigani, o ceartă violentă izbucneşte între acesta şi locţiitorul judelui care le acordase ţiganilor permisiunea de a rămâne în oraş. Apoi decretele regale şi hotărârile judecătoreşti au început să risipească orice fel de îndoială ce plana asupra direcţiei de acţiune convenite. O scrisoare oficială din partea lui Ludovic XII din iulie 1504 îi da dispoziţie aprodului din Rouen să-i găsească şi să-i alunge pe vagabonzii egipteni, în pofida salvconductelor pe care aceştia le-ar putea prezenta. Apoi, în 1510, Marele Consiliu, dând o sentinţă de exil în cazul a şapte ţigani ce compăruseră în faţa instanţei, extinde surghiunul asupra tuturor ţiganilor din regatul Franţei. Dar chiar şi un ordin regal pare să fie cu uşurinţă dat uitării, căci, înfruntând orice pericol, cetăţenii din Rouen, inclusiv un preot, se adună în 1509, ca ţiganii să le ghicească viitorul. Şi aceasta se întâmplă în vreme ce în 1508, în celălalt capăt al Normandiei, ţiganii nu se sfiesc deloc să declare că destinaţia lor este locul de pelerinaj Mont-Saint-Michel, după ce în prealabil au primit aprobarea ducesei de Bretagne de a traversa ducatul ei.

La un secol după invocarea pedepsei impuse de papalitate, aceasta îşi mai exercită încă fascinaţia, măcar printre potentaţii Bisericii, În 1528 vicerectorul din Comta-Venaissin acordă scrisori de protecţie unui oarecare conte Jean-Baptiste Rolland din Micul Egipt pentru a-i fi de ajutor pe drumul către locurile sfinte şi pentru a putea primi pomană de la credincioşi. Dar în 1533 viceregele din învecinatul Languedoc, unde ţiganii începuseră să se înmulţească, le porunceşte acestora să părăsească ţinutul pe calea cea mai scurtă. În 1537 Robert de Croy, episcop şi duce de Cambresis şi principe al Sfântului Imperiu Roman, îl primeşte cu toate onorurile pe contele Martin din Micul Egipt. În cele din urmă totuşi, în 1539 regele Francise I hotărăşte că, în pofida a ceea ce ar putea crede Biserica, a venit timpul să se ia măsuri pe tot cuprinsul regatului împotriva „anumitor persoane necunoscute ce îşi spun boemieni” şi care pribegesc după bunul plac „sub pretextul unei religiozităţi simulate sau al unei anumite penitenţe pe care ei pretind că o fac, umblând prin lume”. El decretează că „de acum înainte niciuna din cetele sau adunările sus-numiţilor boemien: nu poate intra, trece sau rămâne în regatul nostru şi nici în ţinuturile supuse nouă”. Până acum pedepsele fuseseră destul de vagi, deşi era specificată aplicarea pedepselor corporale în cazul refuzului de a se supune ordinelor. Carol IX a mai strâns şurubul în 1561, ordonând slujbaşilor săi să-i expulzeze pe toţ ţiganii în două luni, sub ameninţarea galerelor şi a pedepse; corporale. Dacă după trecerea celor două luni se întorceau şi erau din nou găsiţi, urmau să fie raşi în cap (la fel şi bărbile), după care bărbaţii erau trimişi la galeră pe o perioadă de trei ani. Navara va urma aceeaşi cale, în 1538, luând hotărârea ca în termen de patru zile toţi vagabonzii să fie alungaţi, interzicându-le în acelaşi timp ţiganilor accesul în regat. Cei găsiţi după acest răgaz urmau să fie biciuiţi şi oricine avea să-i adăpostească sau să facă negoţ cu ei era pasibil de a plăti o amendă ridicată. Aceste măsuri vor fi apoi de mai multe ori reînnoite.

Totuşi, în realitate ţiganii nu prea s-au arătat a fi tulburaţi de acest adevărat potop de edicte emise în Franţa. Nu s-au ascuns deloc, ci dimpotrivă, conducătorii lor au continuat să îşi aroge titlul de conte sau, conform unei mode noi, rangul de căpitan, şi prin linguşiri să procure paşapoarte şi salvconducte. Mult încercata poveste-paravan îşi mai putea dovedi încă eficienţa. Cinci ani după propriul său edict, Francisc I îl ia sub propria ocrotire pe Antoine Moreul, „preaiubitul său căpitan din Micul Egipt” şi dă dispoziţie funcţionarilor să-i „permită nobilului Moreul şi însoţitorilor, împreuna cu toate bunurile lor, fie aur, fie argint, bunuri gospodăreşti, cai sau orice alte lucruri” să călătorească pe timp de zi şi pe timp de noapte, pe jos sau călare pentru a putea merge în pelerinaj la Compostella sau în altă parte şi pentru a putea zăbovi oriunde timp de trei zile, şase chiar, de va fi nevoie. Se reconfirmă astfel, în mod oficial, puterea lui Moreul în privinţa disciplinei în cadrul cetei. La rândul său, Henric II va fi la fel de amabil cu contele Palque în 1553, ca dovadă că vremea acestor ciudaţi pelerini nu apusese încă.

Spania şi Portugalia

Tratamentul favorabil de care contele Toma s-a bucurat din partea lui Alfonso V de Aragon (p. 89) va continua încă timp de alte câteva decenii.{81} Urme ale ţiganilor vom găsi la început doar în Aragon şi în Catalonia: un „duce” şi un „conte”, dar şi un număr mare de însoţitori la Barcelona în 1447 şi mai multe vizite la Castellon de la Plana în 1460 (contele Martin), 1471 şi în 1472. În timpul domniei lui Ioan II, care îi succede fratelui său Alfonso la tronul Aragonului, conducătorii ţiganilor vor beneficia de pe urma unor salvconducte: unul emis în 1460 contelui Martin; trei (1460-1471) contelui Jacobo, care între 1454-1470 obţine scrisori de la Henric IV de Castilia; apoi unul în favoarea ducelui Paulo (1471); unul contelui Miguel (1472) şi alte trei contelui Juan (1474-1476). Aceste documente ce invocă încă ordonanţa papală confirmă autoritatea conducătorilor