ţiganilor de a împărţi dreptatea în cadrul cetelor pe care le conduc. Uneori s-a prevăzut chiar a se acorda sprijin armat conducătorilor în caz de nevoie, întrucât străinii se alăturau zilnic „egiptenilor”, astfel că necazurile şi indisciplina erau permanent posibile. Salvconductul acordat în 1476 contelui Juan, înfăţişat ca fiind pe drum către mormintele sfinte de la Compostella şi Roma, este neobişnuit întrucât conţine şi reprezentarea unei lupte interne, contele Juan fiind duşmanul conţilor Martin, Miguel şi Jaime.

Primei cete de ţigani apărute în ţinutul Andaluziei din regatul Castiliei i s-a rezervat o primire grandioasă. Aceasta se va întâmpla în 1462, când contele Miguel Lucas de Iranzo, conetabilul şi cancelarul Castiliei, îi găzduieşte la Jaén pe conţii Toma şi Martm din Micul Egipt. Aceştia au stat la masă împreună cu soţiile lor, iar însoţitorilor li s-a dăruit o mare cantitate de pâine, vin, carne, păsări, peşte, fructe, orz şi paie; când au plecat, drept cadou de despărţire au mai primit stofe de lână şi de mătase, precum şi o substanţială sumă de bani, iar Don Miguel i-a însoţit amabil pe o distanţă de o jumătate de leghe. În 1470 conetabilul va juca din nou rolul de gazdă generoasă, de această dată în reşedinţa de la Andujar, adăpostindu-l vreme de cinci zile pe contele Jacobo din Micul Egipt, împreună cu Loysa, soţia acestuia şi alţi 50 de tovarăşi, şi două săptămâni mai târziu pe ducele Paolo şi ceata acestuia. Nu puţini dintre nobilii spanioli vor rămâne protectori ai ţiganilor şi le vor acorda sprijin în vremurile cele mai dificile pentru aceştia. Vor exista nenumărate explicaţii în legătură cu complicitatea nobililor, furnizate de către cei care mai târziu o vor denunţa, subliniind cu multă maliţiozitate atât farmecul ţigăncilor, cât şi talentul bărbaţilor de a procura exemplare frumoase de cai pentru grajdurile prietenilor. Între timp contele Jacobo şi ducele Paolo îşi continuă drumul spre Murcia – numele şi titlurile fiind aceleaşi, se presupune că este vorba de aceeaşi pereche – în iulie 1470 (Jacobo) şi în ianuarie 1471 (Paolo) obţinând sume de bani de până la 2000 de maravedies (Jacobo) şi 100C de maravedies (Paolo), care în ambele ocazii au trebuit să fie împrumutate în mod special.{82}

În ultimele decenii ale secolului al XV-lea un model de rezistenţă la nesfârşitele pomeni devine din ce în ce mai evident şi, începând cu 1470, ţiganii vor fi din ce în ce mai des mituiţi şi alungaţi de îndată ce apar. De acum înainte un nou val de ţigani îşi face apariţia în Spania, venind dinspre Marea Mediterană. Aceştia nu mai pretind că vin din Micul Egipt, ci îşi spun greci şi susţin că se refugiază din calea turcilor. Conducători nu îşi mai iau titlul de conte sau de duce, însoţitorii adresându-se cu „stăpân”, „cavaler”, „căpitan” sau direct pe numele mic. Încercările de asociere a ţiganilor cu o anumită zonă geografică devin din ce în ce mai confuze: în 1512, în cadrul une legislaţii cu caracter represiv din Catalonia ţiganii sunt numiţi „Boemians, et sots nom de Boemians grechs, e Egiptians” (boemieni şi nătărăi denumiţi boemieni greci şi egipteni).

Odată coroanele Castiliei şi Aragonului unificate în 1479, Ferdinand şi Isabela încep să repună legea şi ordinea în drepturile lor şi să consolideze puterea centrală, după atâţia ani de război civil. Ei nu trec imediat la anularea scrisorilor de protecţie existente, ci vor emite ei înşişi câteva, precum aceea acordată în 1491 contelui Felippo din Micul Egipt. Acestea însă vor avea o durată limitată, importanţa pomenilor nu mai este subliniată şi se va pune accentul pe dreptul de a-şi câştiga existenţa prin exercitarea de meserii legale şi oneste. La 4 martie 1499, la şapte ani după expulzarea evreilor şi cu trei ani înainte de creştinarea forţată a musulmanilor, un decret emis de regii catolici (Sancţiunea pragmatică de la Medina del Campo) menţiona direct posibilitatea ţiganilor de a opta între a deveni sedentari şi a-şi găsi stăpâni sau a fi alungaţi după 60 de zile. Regele Carol I, care prin mituire urcă la tronul Sfântului Imperiu Roman devenind în 1519 împăratul Carol V, va reînnoi de mai multe ori aceste dispoziţii, adăugând şi unele amendamente proprii: aceia care vor fi prinşi pentru a treia oară hoinărind de colo, colo vor putea fi arestaţi şi înrobiţi pentru totdeauna, iar cei care după 60 de zile nu deveneau sedentari sau nu părăseau ţara, urmau, dacă aveau între 20 şi 50 de ani, să fie trimişi pentru şase ani la galere. Această ultimă dispoziţie reflectă de fapt dificultăţile cu care se confruntă stăpânirea în echiparea galerelor, tot mai numeroase, datorită permanentului război dintre Spania şi Imperiul islamic din bazinul mediteraneean. Munca silnică va fi extinsă ca pedeapsă pentru tot felul de delicte, atât majore cât şi minore. Vâslaşii îşi vor petrece mare parte din pedeapsă înlănţuiţi de băncile galerelor.

În Portugalia{83} nu se va auzi nimic despre ţigani până la începutul secolului al XVI-lea, când în textele literare apar primele referiri – cea mai veche fiind o scurtă menţionare a unui „grega” (grec) în Cancioneiro geral în 1516. Mai semnificativ este faptul că Farsa das Ciganes de Gil Vicente, cel mai important dramaturg portughez, jucată în 1521 la Evora în faţa regelui João), îi descrie pe larg pe ţigani, subliniind sunetul sâsâit, care devenise deja o trăsătură caracteristică a spaniolei şi portughezei vorbite de către aceştia{84} – în cazul de faţă de către „Ciganos” (fără îndoială) din provincia Alentejo, foarte nimerită pentru modul lor de viaţă. (Foarte ciudat este faptul că de la început limba portugheză s-a oprit asupra termenului cigano, ca principală denumire a ţiganilor, situându-se de partea italianei, germanei şi a termenilor din Europa Centrală şi Răsăriteană derivaţi din atsinganos, pe când spaniola a rămas la termenul gitano, provenit din „egiptean”.) În piesa lui Vicente toate cele opt personaje sunt ţigani. Cele patru femei care se dau drept grecoaice cerşesc: „pentru numele lui Dumnezeu, suntem creştini, priviţi aici crucea”. În timp ce ele cerşesc pâine, haine, orice, cei patru