bărbaţi fac afaceri ilicite cu cai. Ei cântă şi dansează, apoi femeile adresându-se spectatorilor insistă să ghicească în palmă, exagerând cu linguşirile şi promisiunile de noroc. După un ultim dans aceştia îşi iau tălpăşiţa cu ironia finală că niciodată o asistenţă atât de distinsă nu a acordat o răsplată atât de mică. Dacă ţiganii erau caracterizaţi deja în acest fel înseamnă că se aflau în Portugalia de ceva vreme. Se aflau totuşi suficient de demult dacă ajunseseră să atragă asupra lor ostilitatea autorităţilor, cu consecinţa obişnuită a unei serii de măsuri represive. Dar după cât se pare, măsurile luate în timpul domniei lui João) (în 1526, 1538 şi 1557), prin care ciganos erau alungaţi şi li se interzicea accesul în regat, nu au fost cu nimic mai eficiente decât măsurile similare luate în altă parte. Legea din 1538 va fi îndreptată împotriva ţiganilor şi „a tuturor persoanelor de orice naţie ar fi ele care trăiesc ca ţiganii, chiar dacă nu fac parte dintre ei”. Întrucât ţiganii născuţi în Portugalia nu puteau fi alungaţi de pe domeniile portugheze, aceştia urmau să fie trimişi în coloniile din Africa. Ţările de Jos

Ducii de Burgundia au reuşit să făurească un stat puternic din Ţările de Jos şi Burgundia. Filip cel Bun, care a domnit între 1419 şi 1467, a ajuns să stăpânească peste una dintre cele mai bogate ţări din Europa. Nu este de mirare că, datorită acestui lucru, Ţările de Jos li s-au părut ţiganilor foarte atrăgătoare, dar în deceniul cinci al secolului al XV-lea apar semne indubitabile de rezistenţă faţă de aceştia. În decembrie 1442, oraşul Tournai, virtual republican şi iniţial atât de generos, nu acordă permisiunea de intrare unor ţigani care cer adăpost şi pomană. Arhivele oraşului Bruges menţionează o donaţie de „6 livres parisis” făcută ţiganilor în 1439–1440; cu următoarea ocazie, în 1445–1446, se specifică faptul că pomana a fost făcută „ca oamenii să rămână în afara oraşului” şi apoi în 1451–1452 şi în 1453–1454 „pentru că li s-a interzis să rămână aici”. Damme, oraşul învecinat, adoptă o politică similară. Este foarte posibil ca aceste oraşe să fi simţit că li se acordă prea multă atenţie din partea ţiganilor: până la sfârşitul secolului; arhivele mai menţionează încă opt plăţi efectuate de oraşul Bruges, uneori ca îndemn de a pleca mai departe. Pe de altă parte, cetăţenii au considerat de asemenea că este indicat să instituie o pază asupra Casei Lânii, unde ţiganii erau cazaţi, de teama unui incendiu. Din rapoartele pentru anul 1460, când oraşul a fost de şapte ori vizitat de cete de ţigani, se poate foarte bine vedea sub ce presiune s-au aflat consilierii oraşului Damme. Aflăm despre sosirea în acel an a unui „nobil din Micul Egipt, pe nume contele Jehan” care se găseşte aici pentru a cincea oara. „Sub ameninţarea anumitor pedepse şi sub ameninţarea pedepsei cu moartea”, acesta este obligat să promită că „nici el şi nici altul din ţara lui de baştină nu vor reveni în acest oraş iii anul care urmează”. În ciuda acestui fapt, câteva zile mai târziu un alt „nobil din Micul Egipt, pe nume contele Nicolao” va binevoi să-i viziteze. Acesta, la rândul său, îşi primeşte şi el pomana cu condiţia „ca împreună cu tovarăşii săi să treacă pe lângă acest oraş fără a se opri şi a face tabără”. De abia pleacă contele Nicolao că şi reapare contele Jehan; în consecinţă, restricţiile privind şederea lui vor fi cât se poate de ferme. O evoluţie asemănătoare poate fi consemnată şi în alte localităţi din sudul arilor de Jos, la Lier (lângă Anvers), la Mons, la Nimy unde se începe cu daruri substanţiale, urmate de plăti făcute pentru a-i convinge să plece sau să nu intre în oraş, sau de-a dreptul cu expulzarea ţiganilor.

Când, în 1504, Ţările de Jos devin parte integrantă a Imperiului Habsburgic, hispano-austriac, şi îndeosebi când puterea de stat o va prelua împăratul Carol V, instituită fiind astfel conducerea prin intermediul guvernatorilor generali, se produce o centralizare tot mai puternică a administraţiei. În privinţa ţiganilor, Carol V nu va arăta mai multă toleranţă în Ţările de Jos decât în Spania, dar nu va putea controla întru totul ritmul în care vor avea loc represaliile; ori de câte ori se va intenţiona promulgarea unei legi obligatorii pentru toate provinciile, aceasta va trebui să fie adoptată în fiecare provincie separat, dându-le astfel ocazia celor ce se opuneau dorinţei sale de unificare de a-şi pune în aplicare politica de amânare. Succesul sau eşecul eforturilor sale poate fi cel mai bine examinat în contextul părţii de nord a Ţarilor de Jos, unde circulaţia ţiganilor este foarte bine atestată documentar.{85} O examinare detaliată a evenimentelor din câteva provincii ne permite alcătuirea unei imagini cât se poate de reprezentative şi generale a ceea ce s-a întâmplat. Pentru aceasta este suficient să aruncăm o privire asupra evenimentelor din cele doua provincii răsăritene alăturate, Gueldras şi Overijssel.

În provincia Overijssel, Deventer a fost printre primele oraşe din Ţările de Jos unde şi-au făcut apariţia ţiganii, în 1420 şi apoi iar în 1429 (pp. 82 şi 91). Aceasta a reprezentat doar începutul unei serii de vizite care s-au succedat până la sfârşitul secolului al XV-lea. În doua dintre aceste ocazii (1438 şi 1441) conducătorul a fost promovat la rangul de „rege” al Micului Egipt sau al păgânilor (heiden). În alte ocazii asemănătoare, ţiganilor li s-au plătit bani ca să plece (cetăţenii suportând cheltuielile de traversare a râului Ijssel), dar valoarea daniilor s-a diminuat neîntrerupt. În timpul domniei lui Carol V, în diferite provincii din nordul Ţărilor de Jos a fost emis un număr foarte mare de edicte prin care li se interzicea ţiganilor intrarea sau dreptul de şedere, această interdicţie fiind apoi extinsă şi asupra tuturor aventurierilor alăturaţi cetelor de ţigani. De exemplu, de la Bruxelles, în februarie 1537, împăratul va emite un decret către provincia Overijissel, prin care se acorda un răgaz de patru zile „naţiei din Egipt” şi celor care s-au alăturat şi au imitat stilul de îmbrăcăminte al acesteia,