pentru a părăsi domeniile sale, sub ameninţarea condamnării pe viaţă şi a confiscării averii. Începând cu 1524, şi în alte provincii se vor promulga hotărâri asemănătoare, urmate apoi în mod regulat de altele care de fapt nu fac decât să dovedească efectul practic redus al acestora.

În provincia Gueldras se consemnează un interval de timp mai îndelungat între primele vizite efectuate de ţigani la Nijmegen şi Amhem în 1429 şi la Zutphen în 1430 (p. 91) şi următoarele apariţii ale ţiganilor care între 1445 şi sfârşitul secolului se vor înregistra în principal la Zutphen. Şi acolo, în cel puţin patru ocazii, conducătorului i se va spune „rege”. În ultimii ani ai secolului ţiganii vor căuta să-şi refacă stocul scrisorilor de protecţie. Aceştia îl atrag de partea lor pe şiretul Charles de Egmont, duce de Guelders, care reuşise să păstreze independenţa provinciei în faţa dominaţiei Habsburgilor. Ducele era extrem de superstiţios şi recurgea adesea la serviciile ghicitorilor şi vrăjitorilor, dar este posibil ca în salvconductul emis în 1496 el să fi ezitat să le acorde sprijin deplin ţiganilor, întrucât acesta conţinea interdicţia impusă lor de a rămâne mai mult de trei zile într-un loc. În alte privinţe, era întru totul de acord cu ce i s-a relatat: „Contele Martin Gnougy, născut în Micul Egipt, ne-a arătat cum Papa, milostivul nostru părinte, a impus ca penitenţă pentru el, familia şi însoţitorii lui, obligaţia de a merge în pelerinaj la Roma, la Santiago, în Galicia, şi în alte locuri sfinte”, şi pentru aceasta trebuia să i se acorde liberă trecere. În 1506 ducele îi face aceeaşi favoare contelui Wilhelm din Micul Egipt şi cetei lui de 15 oameni, dar precaut adaugă: „şi ei vor trebui să se comporte corect şi decent ca să nu trebuiască să auzim în urma lor de plângeri şi neînţelegeri”. Un al treilea salvconduct emis de acesta în 1518 va fi probabil şi ultimul acordat păgânilor (heulens) în Ţările de Jos. Dezvăluind iar o serie de rezerve, documentul se referă la „Anthonius, după afirmaţia lui, nobil din Micul Egipt” şi este mai degrabă formulat ca o recomandare către autorităţile din statele învecinate, decât ca o dispoziţie către propriile autorităţi ale ducelui. Acestea nu au fost însă singurele salvconducte întocmite în Guelders. Cu câţiva am înainte, pe la sfârşitul secolului, judecătorul oraşului Nijmegen eliberase şi el un atare salvconduct către un oarecare conte Anthon, dar când, în 1536 şi în 1543, ţiganii apar din nou în faţa porţilor din Nijmegen, aceştia vor fi pe loc izgoniţi. Zutphen va aplica aceeaşi tactică în 1538 şi în 1542.

Prima măsură generală luată împotriva ţiganilor a fost adoptată în Guelders în 1544, la scurt timp după ce Carol V a reuşit în cele din urmă să supună provincia. Termenii decretului sunt similari celui emis la Overijssel în 1537, cu excepţia că în acesta li se acordă ţiganilor doar un răgaz de două zile. Alte ordonanţe vor fi emise în 1548, 1553 şi în 1560. Intre timp, ţiganii continua să pribegească, nici mai mult nici mai puţin decât înainte, deşi, din precauţie, se vor deplasa în cete mai mici pentru a nu atrage atenţia asupra lor. Acum că arhivele nu le mai dau niciun fel de atenţie, nu li se mai acordă statutul de pelerini, iar conducătorii vor fi privaţi de titluri nobiliare.

Italia

Datele pe care le posedăm în legătură cu Italia sunt mai întâi limitate la nordul ţării, de-abia la mijlocul veacului al XVI-lea acestea ne vor conduce înspre sud, până la Roma.{86} În secolul al XV-lea Italia nu era nimic altceva decât un termen geografic; din punct de vedere politic nu era decât un adevărat joc de puzzle, format din cinci mari puteri a căror coerenţă şi stabilitate erau precare şi dintr-o serie de state mai mici care încercau, cu mai mult sau mai puţin succes, să-şi păstreze intactă independenţa. Ţiganii vor reapărea în Italia, în ducatul Milano, una dintre aceste entităţi mai mari, la aproape 27 de ani după ce fuseseră zăriţi la Fermo, în comitatul de frontieră Ancona (p. 85). O serie de acte violente şi sângeroase îi vor face să reintre în arhive: în iunie 1457 contele Michele din Egipt, soţia şi cu fiica acestuia sunt ucişi de către un ţigan pe nume Filippo, dar arhivele ducatului nu menţionează motivul. Evenimentele înregistrate în timpul secolului al XV-lea vor fi mult mai liniştite. În ducatul Modenei, una dintre puterile mai mici aparţinând ducelui de Ferrara, se menţionează plata efectuată în 1469 unui cingano pentru faptul de a fi cântat la ţiteră (instrument cu coarde la care se cântă prin ciupirea corzilor) – printre primele dovezi în Europa ale legăturii dintre ţigani şi muzică – iar apoi, mai convenţional, vom da peste două salvconducte emise de către nobili din Carpi, unul datând aproximativ din 1470 şi dat contelui Mihail din Egiptul Inferior şi tovarăşilor săi, iar altul din 1485 dat contelui Joannes. La Milano, tânărul duce Gian Galeazzo îi acordă în 1480 un document similar contelui Martino din Micul Egipt.

Totuşi, în ultimele decenii ale veacului al XV-lea relaţiile se vor înrăutăţi. În Piemontul guvernat de ducele de Savoia, între anii 1494-1499 se efectuează patru plăţi către „Saraceni sive Cingaria, pentru ca aceştia să nu se apropie de Barge şi Cuorgne, la sud şi la nord de oraşul Torino. Alte localităţi au fost mult mai făţişe în ripostele lor. Aparent, Veneţia se află printre primele oraşe care vor emite decrete împotriva prezenţei ţiganilor în teritoriile ei, dar nu şi în coloniile greceşti ale republicii, unde ţiganii făceau parte din structura feudală (p. 62). Prima serie de ordonanţe din partea senatului veneţian, dovedită prin documente, nu va debuta totuşi mai devreme de 1540. Şi oraşul Milano s-a grăbit să adopte măsuri generale împotriva ţiganilor. În 1493, sub conducerea lui Ludovico il Moro, două edicte milaneze vor marca o schimbare în toate statele italiene, în direcţia unei represiuni deschise, a doua ordonându-le ţiganilor din ducat să plece de îndată, motivând că au devenit prea numeroşi şi necinstiţi. După