cucerirea oraşului Milano de către Franţa pedepsele s-au înăsprit. În 1506 două decrete îi declară pe ţigani o ameninţare publică, şi aceştia vor fi din nou izgoniţi din ducat, trataţi fiind ca şi ceilalţi cerşetori, ca posibili purtători ai ciumei. Printre pedepse au existat şi trei „tratto di corda” (care presupunea suspendarea victimei de mâinile legate la spate, astfel că întreaga greutate a corpului atârna de încheieturi). „Tratto di corda” apare din nou în decretul lui Francisc I, din 1517, prin care toţi „Cinguli et Cadegipti” trebuiau să părăsească ducatul în termen de trei zile, şi apoi în decretul din 1523 emis de ducele-marionetă, ultimul moştenitor al dinastiei Sforza, care pe lângă pedeapsa fizică a mai adăugat şi o amendă de 25 de ducaţi de aur. În cele din urmă, în 1534, în intervalul de timp dintre alungarea francezilor din Milano şi revenirea acestuia sub guvernare spaniolă, Francesco Sforza îi scoate în afara legii pe toţi „Egiptii, numiţi în mod obişnuit Cingali”, sub pedeapsa cu spânzurătoarea.

Din Milano, mania aceasta legislativă se va răspândi spre sud şi spre răsărit. În Mantua, singura interdictie cunoscută nu se va regăsi într-un cod de legi, ci în Baldns (1517) poemul epic burlesc al călugărului benedictin Teofilo Folengo. Noroc că avem de-a face doar cu literatura, dat fiind stilul brutal, depăşind tot ce Milano produsese până atunci: „oricine cunoscut ca Cingar, escroc, asasin, hoţ, ticălos care bate monede false şi iscusit le pileşte pe cele adevărate, se va izgoni din ţinutul Mantuei şi oricui îi va veni cheful să-l ucidă va primi 150 de ducaţi”{87}.

La Modena, vecinul dinspre sud al Mantuei, modelul milanez este pentru prima oară depăşit în practică, prin promulgarea, în perioada 1524-1560, a mai multor măsuri de izgonire a ţiganilor. Unele dintre statele papale vor urma îndeaproape: Jesi şi Senigallia – doua oraşe din comitatul de frontieră Ancona – recurg la o serie de decrete între 1535 şi 1553, la fel cum acţionează şi Bologna începând cu 1550. În 1552, expulzarea devine generală în toate statele papale, ca rezultat al unui edict emis de către guvernatorul Gerolamo di Rossi, în care sunt amintite scandalurile, dezordinea şi furturile produse de ţigani, al căror obicei era de a veni la Roma şi de a locui în grotele şi viile de prin împrejurimile oraşului. În 1547, ducatul Toscanei (Florenţa) va încheia seria măsurilor de respingere a ţiganilor.

Ungaria şi Transilvania

În Ungaria ţiganii s-au bucurat de un grad mai mare de toleranţă decât era obiceiul timpului, deşi unora li s-a aplicat o anumită formă de robie, îndeosebi în Transilvania (unde aceasta nu va fi abolită decât în 1848). Ţiganii s-au dovedit a fi atât de iscusiţi în prelucrarea metalelor şi la confecţionarea armelor, încât au fost declaraţi servitori ai regelui. Dar pentru stabilirea pe domeniile private era nevoie de consimţământul regelui. Astfel, în 1476, mai înainte ca locuitorii din Hermannstadt (azi Sibiu, România) să-i poată folosi pe ţigani la muncă în suburbiile oraşului, trebuia obţinut un permis de la regele Matei Corvin. În 1496, Vladislav II, succesorul lui Matei Corvin, acordă un salvconduct lui Tamás Polgár, vayvodam Pharaonum (voievodul supuşilor faraonului – o denumire utilizată în documentele maghiare timpurii), permiţându-i să se mişte prin ţară şi să se stabilească după bunul plac împreună cu cele 25 de corturi de fierari ţigani; la acea vreme ţiganii se aflau în serviciul episcopului de Pécs, furnizându-i ghiulele şi proiectile pentru muschete şi tunuri, precum şi alte piese de armament.{88} Mai târziu, în timpul domniei lui Vladislav, măiestria ţiganilor în meşteşugul prelucrării metalelor va fi pusă în slujba unui scop mai macabru, îndeosebi după răscoala ţăranilor, cumplit exploataţi în Ungaria, ca de altfel în întreaga Europă Centrală. Când, în 1514, mulţi dintre ei, conduşi fiind de Gyorgy Dozsa (Gheorghe Doja), se răscoală împotriva stăpânilor lor, răscoala este brutal reprimată de către voievodul Transilvaniei, János Zápolya, care ulterior va deveni el însuşi rege. La Timişoara îi pune pe ţigani să confecţioneze un tron din fier, o coroană şi un sceptru. După ce le-au înroşit în foc, oamenii lui Zapolya îl aşază pe Doja pe tron, îi pun coroana incandescentă pe cap şi sceptrul în mână, apoi îi obligă pe însoţitorii săi să mănânce din carnea-i astfel friptă. Douăzeci de ani mai târziu, această legătură a ţiganilor cu Zápolya se va întoarce împotriva lor. Atunci când Zápolya se va lupta pentru tronul Ungariei, adversarii lui îi vor acuza pe ţigani că se află în slujba acestuia cu scopuri mârşave. Una dintre cetele de ţigani va fi trasă în ţeapă, după ce prin tortură li s-a smuls mărturisirea (ulterior retrasă) că au pus foc în mai multe rânduri, în mod premeditat. Când, în 1538, Zápolya obţine în cele din urmă tronul, unul dintre primele documente regale emise de către acesta va fi garantarea vechilor libertăţi (antiquis libertatibus) acordate ţiganilor.{89}

În secolul al XVI-lea, în Ungaria (ca de altfel şi în Polonia şi în Lituania) se încetăţenise obiceiul ca autorităţile să aleagă pe conducătorul ţiganilor din rândul acestora, acordându-i titlul de egregius (distinsul). În fiecare ţinut cu populaţie ţigănească existau apoi conducători mai mici în rang care îndeplineau în acelaşi timp şi funcţia de judecători în chestiuni ale ţiganilor. În mod derutant, aceştia utilizează şi titlul de voievozi, dar trebuie să se facă deosebire între aceşti voievozi ai ţiganilor şi cei câţiva voievozi numiţi din rândul nobilimii maghiare şi a celei transilvane (patru pentru Ungaria şi doi pentru Transilvania), care vor avea de dus la îndeplinire şi profitabila sarcină de a strânge impozitele de la ţigani.

Pe lângă iscusinţa lor la prelucrarea metalelor, în Ungaria ţiganii dobândesc în plus reputaţie şi ca lăutari.{90} Pentru prima oară sunt menţionaţi laconic în această postură într-un registru contabil care aminteşte de efectuarea unei plăţi în 1489 „către ţigani care cântă la lăută pe insula prinţesei”, şi anume pe insula Csepel, la sud de Budapesta, prinţesa fiind Beatrice de Aragon, a doua soţie a lui Matei Corvin.