Registrele contabile ale lui Ludovic (Lajos) II menţionează apoi în luna mai 1525 plata a doi florini către „pharaones” care au cântat la ţiteră înaintea Maiestăţii Sale cu ocazia curselor de cai. Este foarte posibil ca ţiganii cărora li s-a poruncit să fie prezenţi la Hatvan pentru o şedinţă a dietei din acelaşi an să fi fost de asemenea lăutari. În acele timpuri menţionarea instrumentelor nu se făcea cu deosebită exactitate şi este foarte posibil ca ţiganii cytharedos, pe care un căpitan de husari îi solicită nobilului Tamas Nadasdy în 1532 printr-o scrisoare, să fi fost de fapt cântăreţi din lăută şi menestreli. (Termenul de cithara sau kithara şi-a extins utilizarea dincolo de sensul clasic de „liră”, fiind folosit pentru diverse instrumente: de la chitara până la ţiteră.) După ce Ferdinand de Habsburg ia în stăpânire o parte a Ungariei, într-o scrisoare din 1543 de la curtea reginei Isabela de la Viena se menţionează că „aici cântă cei mai buni lăutari egipteni, descendenţii faraonului”. După care expeditorul continuă cu observaţia că ţiganii care cântă la ţambal „nu ciupesc corzile cu degetele, ci le lovesc cu o baghetă din lemn, în acelaşi timp cântând din răsputeri din voce”.

Ţiganii se vor adapta rapid la guvernarea otomană, după ce mare parte din Ungaria cade sub control turcesc în urma înfrângerii dezastruoase a lui Ludovic II la Mohács, în 1526. Mulţi dintre ei devin fierari în slujba oştilor turceşti, alţii devin lăutari, bărbieri, mesageri, ba chiar călăi. Datorită arhivelor otomane posedăm o serie de date statistice rudimentare referitoare la bărbaţii de origine ţigănească stabiliţi la Buda la mijlocul secolului al XVI-lea: în 1546 erau 56 la număr, aproape trei sferturi fiind creştini, restul purtau prenumele de Abdullah, dat de regulă celor trecuţi la islamism. Aproximativ treizeci de ani mai târziu, numărul lor creşte la 90, aproape toţi fiind musulmani{91}.

Boemia, Polonia-Lituania şi Ucraina

Prezenţa ţiganilor în aceste teritorii în secolul al XV-lea este foarte sumar atestată. În timpul domniei lui Vladislav II de Boemia (1471-1516) – acelaşi Vladislav guverna în Ungaria – ţiganii îşi consolidaseră totuşi suficient poziţia ca lucrători ai metalelor pentru a li se putea încredinţa confecţionarea armelor şi a altor materiale de război. În ceea ce priveşte vastul regat unificat al Poloniei şi Lituaniei, dacă din motive abordate deja la începutul capitolului precedent (p. 71) se vor exclude toponimele şi numele de persoane, precum Cygan sau Czygan descoperite în sudul Poloniei între 1419 şi 1436, foarte puţine date vor apărea lainte de 1501, când sunt atestate câteva scrisori de protecţie. În acel an, Alexandru, rege al Poloniei şi Mare Duce al Lituaniei, acorda un salvconduct lui Polgar, Vojevoda Cyganorum, fără îndoială acelaşi Tamás Polgar, care cu cinci ani înainte obţinea protecţie din partea regelui Ungariei. Tot el va confirma la Vilno privilegiile lui Vasili, voievod al „Cyhany”, acordându-i acestuia dreptul de a judeca în cazul disputelor dintre supuşii săi şi atribuind ţiganilor „libertatea de mişcare în ţinuturile noastre… după obiceiurile strămoşilor noştri, Marii Duci ai Lituaniei, binecuvântată fie-le memoria… în conformitate cu legile, obiceiurile şi edictele ducale de odinioară”. Acest hrisov nu este însă primul de acest fel emis în acea vreme. În 1513, Sigismund care îi urmează lui Alexandru, fratele său, are angajat în serviciul lui un fierar ţigan, pe nume Mixidarius Wanko de Oppavia. În secolul al XVI-lea au loc alte incursiuni ale ţiganilor în Polonia, ambele dinspre Boemia şi dinspre Germania. În Ucraina însă, la Volânia unde vor fi pentru prima oară zăriţi în 1501, ţiganii, după toate aparenţele, au ajuns prin Polonia.

Primul decret de expulzare a ţiganilor din aceste teritorii este cel emis în 1538 în Moravia (pe atunci parte a domeniilor familiei de Habsburg), reînnoit apoi de mai multe ori în deceniile următoare; Boemia (de asemenea aparţinând familiei de Habsburg) întreprinde aceleaşi măsuri în 1541 (în urma incendiilor izbucnite la Praga şi puse pe seama ţiganilor) şi apoi în 1549. În 1557 Seimul (dieta poloneză) va institui prima dintr-o serie de legi cu caracter represiv.{92}

Scoţia şi Anglia

Prima mărturie sigură referitoare la prezenţa ţiganilor în Marea Britanie{93} se găseşte în registrele Lordului Trezorier al Scoţiei, datând din 1505: „De asemenea, a XXII zi din aprilie, egiptenilor, din ordinul regelui X coroane Franţa; suma în lire”{94}.

Înainte de plata în numerar făcută de Iacob IV la Stirling, toată problema prezenţei ţiganilor în Scoţia nu este decât o simplă speculaţie, inclusiv povestea cu „sarazinii” sau cu „maurii” care la mijlocul secolului al XV-lea împânzesc Galloway-ul şi pe care Iacob îi aşteaptă cu atâta nerăbdare să-i împrăştie. În Scoţia, precum în alte părţi, ţiganii au fost în mod indiscutabil precedaţi de neamuri băştinaşe de spoitori, marchitani, saltimbanci nomazi etc., şi cu foarte mare uşurinţă se pot isca confuzii.

Sub Iacob IV relaţia dintre regalitate şi ţigani pare să fi rămas netulburată. Este foarte posibil ca plata, în aprilie 1505, a zece coroane franţuzeşti să fi fost făcută pentru vreo reprezentaţie; la 32 de ani şi fiind un extravagant cheltuitor, regelui îi plăceau muzica, dansatorii, acrobaţii, „mascaradele” şi povestitorii. Pe de altă parte, este foarte posibil ca aceşti bani să fi reprezentat o generoasă plată făcută ţiganilor, în calitatea lor de pelerini. Indiferent de origine, suma rămâne totuşi ridicata dacă ţinem seama că la acea vreme o liră reprezenta pentru mulţi câştigul pe un an de zile. Doar câteva luni mai târziu, Iacob va semna o scrisoare la Linlithgow Palace prin care îl recomandă pe Anthonius Gagino „ex parva egipto Cornes” (conte al Micului Egipt) unchiului său, regele Ioan al Danemarcei: Gagino, cu întreaga lui suită, sosise de puţină vreme în Scoţia în timpul unui pelerinaj prin lumea creştină şi dorea acum să treacă în Danemarca. Întrucât Iacob însuşi avea ambiţia să plece în pelerinaj către Ţara Sfântă, s-a simţit fără îndoială atras de acest aspect al poveştii ţiganilor.

Cea mai veche menţionare a ţiganilor în Anglia apare în timpul domniei lui Henric VIII, într-un Dialog al lui Sir Thomas Moms,